Femeia

Femeia, cerul pe care merg cu capul în jos, de cînd o știu, de cînd am învățat-o literă cu literă, cu sabia în carne, adînc pînă dincolo de mine, la infinit. Ea e noaptea pentru visul neînțărcat, ce suge stele de pe cerul ei nedeslușit, veșnic altul, la infinit. Femeia e pasul desculț ce te străbate în diagonală, adînc, pînă acolo unde nici tu nu te mai știi, e pasul ce n-o să-ți spună niciodată cărarea pe care a ajuns acolo unde te-a ucis și a creat altul, pe care tu nu-l știi. Mi-e dragă femeia pe care n-o pot iubi, o admir, dar las o mare între noi, dacă se încumetă, sunt pe partea cealaltă, în vîrf de stîncă și o aștept cu un țărm din corăbii eșuate și stînca crește odată cu mareea, pînă la cer o aștept, dacă se încumetă să zboare. Mai dragă mi-e fecioara ce n-a învățat femeia, pe ea o țin în palme și ne jucăm de-a fripta, o țin cu mîna să nu crescă-n femeie, să nu muște cu inima de treflă, să nu mă joace la cacealma, o țin sus pe minte, să nu mintă, ne iubim printre pătrățele de şotron, ne bulgărim cu pași de primăvară-n iarnă, desculți în parc, cu ochii-nchişi ne-nfășurăm în priviri de toamnă, frunzărind minciuni scrise de poeți, doar, doar n-o crește-n femeie, să mă ucidă acolo unde eu nu mă mai știu și umblu cu capul în jos pe cerul ei de noapte, femeie lunatică, femeie-noapte, femeie pîntece de viață ! 

© Valer Puia

Imagine credit: Unsplash