Identitate și alteritate

Firimituri de la masa stăpânilor, firimituri din cerul abundenței, din stelele ce ard noaptea peste pământul mut și înghețat, în care focul s-a stins și fumegă uitarea umanității, o câmpie de cruci, de litere și cifre animează timpul pierdut.

Soultzmatt, comună locuită în medie de 2500 de suflete de-a lungul timpului, cam câți soldați români captivi ai primului război mondial i-au trecut colinele, face parte din acel Grand Est francez cultivat de romani cu viță de vie precum și în limita estică a aceluiași imperiu la despărțirea de Antichitate. Zonă discret așezată geografic și de intensa culoare locală prin apariția regională în ochii trecătorului, acest colț între munții Vosgi și Valea Rinului păstrează reperele ancestrale ale vieții și morții, ale pendulării între existența și trecerea dincolo. A glimpse into the past for the wandering eye of the occasional tourist. Noël en Alsace, aujourd’hui des miettes de la gloire d’antan, des célébrations et coutumes locales bien à l’abri de l’œil de la culture superficielle. Des gagnants et des perdants sur la balance de la survie. Vivre au-delà de son espace dans l’éternité. Le cimetière roumain de Soultzmatt, lieu de repos pour 693 captives enterrés au cours de la guerre 1914/18.

Colindul de mioriță, romantismul german, farmecul văilor alsaciene la confluența a două mari culturi europene, repere. Val du Pâtre (Valea Păstorului) și-a chemat păstorii inițiați sau nu în marea trecere petrecută în acest spațiu a cărui însemnătate demnă și discretă se confundă azi cu o pădure de cruci. Bradul, arborele cosmic, întinde ramurile veșniciei peste existența mută și simbolică a omului reîntors la Creație.

Pă uliță, printre văi, Se duc trei păcurărei. Ei o prins a să sfădi Și o prins a vorovi: – Pă unu l-om omorî. Da el numa și-o strâgat: – Că voi de mi-ț omorî, Tăt pe mine m-astupați În țărcuțu mieilor, În staolu oilor; Și voi numa că îmi puneți La picioare fluier mare Și la capu` trâmbița-re. Și când vântu și-a sufla Trâmbița și-a trâmbițá, Fluieru și-a fluierá, Și numa și-or audzî Oile cele cu lapte – M-or hori mărgând pă sate; Oile cele cornute – M-or hori vara pă munte; Cele biete miorele M-or hori vara cu jele. – Hei, tu, biete miorele, Spune-ți cătă mama me-le: V-a-ntreba mama de mine, Spuneți că m-am dus la bine, Că numa m-am însurat, Și eu numa mi-am luat Tăt o fată de-mpărat, Să nu sie cu bănát.*

Culegător : Tache Papahagi Informator : Năstaca Petrovai, 60 ani (n.1860). Localitatea/Data : Săcel, 1920; Țara Maramureșului. Publicat în Graiul și folklorul Maramureșului, T. Papahagi, ediția 1925, p.78-79, text CCCXLVI. Republicat : Miorița, A. Fochi, 1964, p.568, text XXV, TRANS. 19; Antologie de folclor din județul Maramureș, 1980, p.105-106, text 90; Graiul și folklorul Maramureșului, ediția 1981, p.236. Tipul : Nord-maramureșean, clasic. Observații. 1. (*) “Aici s-a oprit «horia» spunîndu-mi că nu-și mai aduce aminte restul colindei.” (T. Papahagi). 2. Informatoarea este de loc din Vișeu de Jos. 3. Este singura variantă de acest tip unde tema omorului se introduce printr-un conflict deschis între păcurari. 4. Pretextul oferit măicuței e atipic (vers. 27-31). 5. Text publicat în patru ediții (1925, 1964, 1980, 1981).

Aceeași direcție, de existență spre veșnicie și descoperire a valențelor arborelui sacru la nivel simbolic, de pătrundere a nous-ului au-delà de la réalité și analiză a schimbărilor inerente detașării de spațiul original și existențial permis ontologic animează rândurile lui Emil Cioran către Constantin Noica în 1950:

Dragă prietene, Îmi dau silința să scriu în română. Pe deoparte îmi salvez gândurile și cu ele odată și identitatea mea culturală asaltată cu atâta bunăvoință de fastuoasa cultură franceză, pe de altă parte împiedic uitarea să îmi smulgă din suflet și din minte limba. (…) Djuvara mi-a explicat: aculturație – ruperea de o anumită cultură – aici cu sensul de produs al unei grupări umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe sine și relaționare în contextul conștientizării apartenenței la un grup – și, eventual, alipirea la o altă cultură. Smulgerea rădăcinii. Și – eventual – în funcție de capacitatea fiecăruia de adaptare și supraviețuire – replantarea. Cu cât ești mai intim legat de cultura ta primordială – occidentali fiind suntem, prin definiție, poli (sau mulți) culturali – cu atât smulgerea este mai traumatizantă. (…) Eu în schimb, scriu. Într-o limba deja moartă, departe de spațialitatea plaiului mioritic – după cum numea Blaga acel orizont înalt, ritmic și indefinit alcătuit din deal și vale, în care eu am fost odată român. Fără cuvinte, unanimi într-un Weltanschauung consimțit cu gesturi ancestrale colective de salvare a sacrului ființei se reintră în ordinea cosmosului sub privirile vizitatorilor - ce-și vor imagina peste vremuri nu suferință, ci îngăduință - într-un pământ nou, sfințit de tăcerea și ruga, apăsarea și detașarea de Lume :

« Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră - Floare-albastră! floare-albastră!... Totuşi este trist în lume! » Floare albastra, Mihai Eminescu

Trecerea implică învățarea și cunoașterea, transferul de la nivel individual la nivel comunitar, de la un stadiu incipient la un stadiu plenar, de expansiune universală. Zoe-Dumitrescu-Bușulenga observa :

« Eminescu nota tot într‑un manuscris momentele prin care trece o gândire colectivã, evident unitarã: „Momentul întâi popoarele învatã a cugeta, momentul al doilea cugetã asupra sa însuși, al treilea cugetã asupra lumii întregi și pentru lumea întreagã. Cel dintâi e receptiv, cel al doilea emancipã individualitatea naționalã de sub sarcina recepțiunii fãcând‑o sã cugete cauza sa însãși, al treilea în fine e floarea de aur ce bucurã lumea întreagã.” »

Chretien Pfister determină etimologia toponimului « Alsace » de la alis (autre), adică altul si adzo (habitant), adică locuitor. Le jeu de l’identité et de l’altérité chez Arthur Rimbaud : « Je est un autre.» «Cela m’est évident : j’assiste à l’éclosion de ma pensée : je la regarde, je l’écoute : je lance un coup d’archet : la symphonie fait son remuement dans les profondeurs, ou vient d’un bond sur la scène. »

Unul din locurile sacre ale Ducatus Alisatiae, un spațiu al pendulării văilor și colinelor, este Chapelle du Schaefertal la Val du Pâtre, capelă construită pe locul unde Fecioara Maria ar fi adăpat turma unui păstor pe timpul unei mari secete. Izvorul de apă este și tema legendei cavalerului din timpul lui Pepin cel Scurt. De foame sau sete, cei flămânzi și însetați și-au găsit alinarea în aceste locuri ce mai poartă amprenta alterității prin nume toponimice precum Circuit des Celtes.

Fărâme de identitate ne ghidează, sub urmele pașilor noștri se găsesc indicii pe care camera de fotografiat a sufletului le surprinde în instantanee, pe vecie ieșite la lumină din camera obscură a vieții. Călătoria continuă pe ruta cunoașterii. Soul-trotting.