La mănăstire

Poezia adâncimilor, Tu, Doamne, o ai țesut în albul zărilor

Să-mi iau de acolo dimineaţa și să mi-spăl noaptea uitării

În care am încăput atât de des, ca-ntr-un sac fără capăt

Țesut cu fire de urzeală neudată, nestropită cu sfințenia

Din dealurile văilor de la răsărit de Rai. Prind şi acum

De un capăt de busuioc uscat pe fundul traistei aducătoare

De margini nemărginite şi de felurite daruri,

În mijlocul lor încă vie o bătaie de inimă cât un cer.

Fotografie reprezentativă: Interior Mănăstirea Botiza, Maramureş