Memoria toamnei

Îmbracă-mă-n toamnă ca-ntr-o odaie cu vise, într-o memorie închisă

Din care se scurg lacrimi de paradis uitat într-o felie de pâine cu gem

În ținerea unei mâini crăpate și bătătorite, strânsoare din care mi-am retras degetele cu grabă.

Acel strâns îl mai simt și acum anevoios și de neuitat din toamna unei vieți alunecând pe coline

De vis și uitare, de pere și poame zbârcite-n cuptor, de glasuri aievea între brumă și soare,

Cu pași uriași adânciți în noroi și scoși cu un sunet flasc ce izbește orice utopie.

Portița scârțâie de fiecare dată când întru a binecuvântare, glasul ce i-l dau e al meu,

Îi mai împrumut viață acelui film pe care îl derulez, martor mut al căderii de frunze

Sub pasul domol al figurilor tot mai ruginii în depărtarea de vis căreia îi cer mereu:

"Îmbracă-mă-n toamnă ca-ntr-o odaie cu vise, într-o memorie închisă."