Momentul liric

Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă uitați în gol și să vedeți cum se așează singure literele în cuvinte, cuvintele în versuri și uneori rezultă o îngrămădire organizată de cuvinte numită poezie. Nu este nevoie de ochelari speciali să găsești sau să vezi acel loc nedefinit, aparent gol. Mai degrabă te găsește el pe tine. E ca și cum poezia aceea se plimbă prin lume și caută prin diverse găuri de chei, pe cineva suficient de vulnerabil ca să îl invadeze. Atunci nu are rost să opui rezistență și trebuie să te lași dus cu zăhărelul poeziei lirice. Am fost victimă de câteva ori.

Apologia dorului

Într-o lume reală prinsă în noapte…

O scurtă cădere în timp îmi arată un ochi de apă cu cer.
Numere, ce măsoară arcuri de timp între cuvinte prinse pe ecran, nu vor să se desprindă de retina dimineții.
Pietre de munte frământă emoții ascunse sub drojdia timpului apăsat de greutate. 
O haină ascunde un fir de ață ce leagă lumi regăsite. 

Te reîntâlnesc în zâmbetul florilor din orașul de sticlă.
Te caut în căldura cafelei aburinde care urcă în brațe. 
Te ascult în liniștea transparentă și anacronică. 
Te simt în freamătul cuburilor care ne împletesc mințile...

Ce inseamnă aproape?

Seară de noiembrie

Văd acum… 

un lampadar stând, 
frunze alergând, 
pomi dezgoliți tremurând, 
un autobuz urlând, 
gânduri care stau la rând, 
ochi izvorând, 
respirații ținute-n cuvânt, 
variabile de timp calculând … 

Eu unde sunt?

Câteodată

Cafeaua fuge zâmbind spre cană,
Apa trece cântând peste farfurii,
Pâinea își dăruiește cu drag coaja,
Vinul contemplează picioarele paharelor,
Oalele se țin de urechi în joaca lor,
Săpunurile din baie în ochi valsează,
Zeci de șosete prin casă se împerechează.
Viața e frumoasă!