Ochiul Chirei de Constantin Marafet

Roman hibrid la puntea dintre două lumi unite de o molimă, ciuma lui Caragea şi pandemia începutului de mileniu, de inspirație şi recuzită bizantină împământenită, cu o filieră istorică amănunțit şi iscusit întrevăzută în poveste la limita dintre mit şi proto-ştiință, “Ochiul Chirei” mizează deopotrivă pe documentar şi ficțiune.

Valențele ocultate în titlu atât prin simbolistica ochiului, la singular, trimitere evidentă la cunoaştere şi creație, cât şi prin etimologia numelui Chira, “doamnă” , cuvânt de origine greacă ținând cont de dimensiunea elenă a creştinismului în antagonie cu reprezentantul ştiinței medicale documentate, dar dobândite prin doctorul mentor Ahmed, exponent al influenței şi ocupației culturale turceşti a acelor vremi şi spații balcanice inclusiv la nord de Dunăre. Pe acest fundal cultural apar şi unele nume latine atribuite locurilor în încercarea de a trasa o hartă a cutumelor şi superstiţiilor, a repopulării unui nou spațiu locuibil intitulat Visoca.

Mai cu seamă suntem spectatori ai creației prin renaşterea din cenuşă: părăsirea vechiului sat doborât de ciumă, naşterea unei poveşti de dragoste şi implicit a unui nou sat după îndeplinirea unor cazne oarecum mitologice la limita dintre oniric şi concret.

Autorul construieşte un roman despre identitate, despre adaptabilitatea la tragedie şi calamitate, despre superstiție şi candoare, dar şi despre naivitate şi supraviețuire. O fărâmă de similaritate se întrezăreşte între scrierea aceasta şi romanul “Adam şi Eva” de Liviu Rebreanu. Este vorba despre căutarea unei lumi originare şi credința intuitivă în aflarea sinelui adevărat marcate în romanul lui Constantin Marafet prin povestirea din povestire, romanul istoriei trecute în rama poveştii actuale derulate pe patul de spital la care asistă iarăşi cuplul şi doctorul.

Acest trio este punctat în cele două poveşti din perspectiva creației universului, a masculinului, femininului şi a elementului supranatural reprezentat pe rând de credință, ştiință sau pseudo-cunoaştere. Focul viu, descendența pe linie maternă, pendularea dinspre ignoranță spre cunoaştere, cadrul natural sculptor al relațiilor interumane, aşezarea satului, simbolistica animalelor, ascunderea comorii, tocmirea meşterilor, fluxul ascendent şi descendent al faptelor se îmbină într-o cadență intensă a romanului.

Desprins din vremuri similare celor ecranizate în producția cinematografică “Aferim!”, “Ochiul Chirei” mizează pe necunoscutul dintre noi, pe substraturile culturale îngropate precum comoara pusă la păstrare sub biserică, pe subconştientul colectiv ce se leapădă de păcate, invariabil de timp, printr-o suferință a stihiilor.