Poèmes traduits en français par Gabrielle Danoux

Alice ORIENT

(poèmes traduits en français par Gabrielle DANOUX)

Les serpents

Sous le déploiement majestueux de branches de l’humide taillis

Dans l’herbe dorlotée je me couche, mes tempes sur mes paumes,

Je n’autorise pas le sommeil à m’abattre de son végétal baume

Car lentement je me mets à siffler le sortilège des serpents gris

Qu’ils glissent sous les feuilles aux douces eaux ondulantes,

Aux secrètes flammes verdâtres tremblant sous la braise,

Qu’ils dirigent vers moi leur tête triangulaire et mauvaise,

Où des yeux troubles veillent sous les paupières transparentes.

Avec un sifflement prolongé le chant irrévélé commence,

Qui les rassemblera de loin et les flattera, trompeur,

Et ils ramperont vers moi sur la mousse verte et en fleurs,

Hors de l’obscurité telles des sources qui de la terre s’élancent

Et voici que de tous côtés j’entends un friselis de forêt,

Enroulés sur les branches comme la chaîne du malicieux lierre

Ils bâtissaient leur venin d’ivraie dans l’herbage vert

Dans les eaux du bois cachés sous de gros cailloux somnolaient.

Or mon incantation repousse loin leurs premiers frissonnements

Soudain chacun d’entre eux quitte du bois son nid désertique

Aussi, vaincus par le long supplice du sifflement chromatique,

Se mesurent-ils en mon rythme étrange par un lent glissement.

Venez ô vous serpents dans l’herbe à plat ventre ondoyant

Brins longs comme lances plantées en pierre, vos visages rêvés !

Venez ô vous arc-boutés comme des chaînes, lors enchaînés

Aux invincibles cadences de mon chant jamais chanté auparavant

Venez ô vous secrets, fastueux, envoûtés par une voix singulière !

Désormais vos ébats seuls dans leurs rythmes se transformeront

Et impuissantes contre moi vos dangereuses langues seront,

Qui telles de vénéneuses fleurs lancent leur venin amer.

Dans les hautes herbes j’étais couchée, ô vous, en vous guettant,

Qui à mes pieds déposez tout le pouvoir caché du bocage

Et son entière subtilité m’offrez en d’illusoires virages

Tandis que mon sifflement devient chant de victoire à présent.

Appuyée contre l’arbre j’attends toutes vos troupes décimées

À mes pieds avec leurs corps d’épées agiles qu’elles se couchent

Que j’élance en la roulant sur mon bras ma proie farouche

Et que ma taille soit ceinte par ces ceintures animées.

Dépourvu de force contre moi le bois tout entier m’est asservi

Lui qui m’enlaçait de son âpre fragrance et de sa terreur

Désormais m’appartient tout son empire de crainte et de peur

Et je me pare de son inimitié empoisonnée que j’ai anéantie.

*

Șerpii (1905)

Sub falnica desfășurare de crengi a umedei păduri,

Mă culc în ierburi legănate, și-n palme tâmplele-mi se razmă;

Și nu las somnul să mă-nfrângă cu-a buruienilor mireasmă,

Că lin încep să șuier cântul ce cheamă șerpii lungi și suri.

Și vie alunecând subt frunze, cu-ncete mlădieri de ape,

Cu zvârcoliri de-ascunse flăcări verzui, ce-ar tremura subt jar,

Să-ntindă asprii către mine vicleanul cap triunghiular,

În care turburi ochi veghează sub străveziile pleoape.

Cu-o fluierare prelungită începe necunoscutul cânt,

Ce-o să-i adune de departe și-amăgitor o să-i dezmierde.

Și ei se vor târî spre mine pe mușchiul înflorit și verde

Ieșind pe rând din întuneric, cum ies izvoare din pământ.

Și iată că de pretutindeni aud un foșnet de tufișuri;

Erau încolăciți pe ramuri, ca lanțul iederei vicleni;

Își plămădeau prin ierburi crude veninul lor de buruieni;

Dormeau cu apele pădurii, ascunși sub grelele pietrișuri.

Dar când descântecu-mi departe zvârli întâiul lui fior,

Deodată fiecare-n codru lăsat-a cuibul singuratic,

Și-nvinși de jalea prelungită a fluieratului cromatic,

Își măsurară-n ritmu-mi straniu, încet alunecare lor.

Veniți, o, șerpi târând prin ierburi, pe mlădiosul vostru pântec,

Prin ierburi lungi ca lănci prin pietre, al vostru chip de vis!

Veniți, voi, ce vă-ncovoiați, ca lanțuri, de-acum sunteți înlănțuiți

De necurmatele cadențe nemaicântatu-mi cântec.

Veniți misterioși și falnici, voi, fermecați de-un glas străin!

De-acuma zvârcolirea voastră numai în ritmul lor se schimbă

Și fără vlagă e-mpotrivă-mi primejdioasa voastră limbă,

Ce ca o floare otrăvită înalță amarul ei venin.

Eram prin ierburi lungi culcată și v-așteptam cu ochi de pândă

Ș-acum voi mi-ați adus întreaga putere-a tainicei păduri,

Și viclenia-i mi-ați predat-o cu-nșelătoare cotituri;

Iar fluierarea mea, de-acuma, se schimbă-n cântec de izbândă.

Mă reazăm de-un copac, ș-acolo aștept tot neamul vostru-nvins,

Să mi se-adune la picioare cu trupuri agere de spadă,

Să-nalț, încolăcind pe brațu-mi, sălbateca mea pradă

Și-n cingători însuflețite să las să-mi fie brâu-ncins.

Fără de putere împotrivă-mi, pădurea-întragă-mi este roabă,

Ea, ce mă-nlănțuia cu aspra-i mireazmă și cu teama-i grea,

De-acum împărăția-i toată de teamă și fior e-a mea,

Și-nveninata-i vrășmășie e cucerita mea podoabă.

*

Conte

Les cieux sont déferlement de lumières

Et la vallée est déluge de la vie,

Le vent est un vol de papillons

Qui dans les jardins sévit.

Les sources se jettent,

Des étincelles dans la vague brisant,

Le hallier lance vers les cieux

Un chœur de gazouillements.

Seul le bosquet dans l’abandon

Depuis longtemps s’est amuï

De lui un sapin et une planche

De par le monde se sont enfuis ;

Mât au-dessus des vagues, le sapin

Et, la planche verte, canoë,

S’en sont allées, allées au loin

Pour ne plus se retourner.

*

Poveste

Valea-i potop de viață
Și cerul de lumini,
Vântu-i un zbor de fluturi
Ce bate prin grădini.

Izvoarele se-aruncă
Frângând în val sclipiri,
Din crâng se-nalță-n ceruri
Un cor de ciripiri.

Doar codru-n părăsire
De mult rămas-a mut:
Din el un brad și-o plută
În lume s-au pierdut;

Bradul, catart pe valuri,
Și pluta verde-o barcă –
S-au dus, s-au dus departe,
Să nu se mai întoarcă.

*

Chant étranger

Ne venez pas quand l’ombre croît

Vers l’horizon qui se perd,

Quand le couchant déçoit

Le ciel violet est vert.

De peur de chasser de timorées

Ombres de naguère

Les reliques de mon passé

Souffrances qui m’obèrent,

Car sur les cieux quand les étoiles étincellent

Sur mon âme qui me fait mal

Les souvenirs arrivent telles des gazelles

Qui s’abreuvent à la source vespérale.

*

Cântec străin

Nu veniți când umbra crește
Înspre zarea ce se pierde,
Când amurgul veștejește
Cerul stânjeniu și verde.

Ca să n-alungați sfioase
Umbre de odinioară,
Din trecutul meu rămase,
Suferinți ce mă-mpresoară…

Căci pe ceruri când ies stele,
L-al meu suflet ce mă doare,
Amintiri vin ca gazele
Ce beau seara la izvoare...

*

La pluie

Aujourd’hui j’ai cru voir s’incarner la souple pluie

Bruissant grisâtre et de soie était son habit.

Des épaules à la taille elle portait des milliers de fers

Qu’elle jetait en passant sur l’eau trouble de la rivière.

Et d’innombrables anneaux chargeaient ses mains

Qu’elle ôtait tous et balançait au lac un à un.

Près des labours au jardin on l’entendait souvent passer

Et la traîne de sa robe de fraîches fleurs renversait.

Sa main transformait les vitres dans son urbain périple

Sous des cordes d’eau en harpes multiples.

Or la radieuse pluie sur l’épaule comme une amphore

Sombre et chargé d’eau l’infatigable nuage arbore.

De lui passant comme un échanson dans tous nos cœurs

Elle remplit des coupes innombrables de vains pleurs.

*

Ploaia

Azi am văzut, înfiripată, ființa ploii mlădioase:
Avea o haină cenușie și foșnitoare de mătase.

Purta pe umeri mii de lanțuri subțiri, până la brâu,
Dar le zvârlea pe rând, în treacăt, pe apa turbure din râu.

Și de inele fără număr îi erau mâinile-ncărcate,
Și le scotea, pe fiecare, și le zvârlea pe lac, pe toate.

Lângă răzoare, prin grădină, trecea foșnind de-atâtea ori!
Și răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.

În urmă străbătând orașul, sub mâna–i geamurile toate,
Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.

Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior,
Întunecat și plin de apă, purta neistovitul nor.

Și-n oate inimile noastre, pe rând, trecând ca un paharnic,
Turna ca-n cupe fără număr, dintr-însul, plânsul cel zadarnic.