Procesul margaretelor de Issabela Cotelin

Înainte de a fi o carte manifest pentru maternitate şi feminitate, “Procesul margaretelor” este o narațiune a actului creator, scriitoricesc prin perspectiva pledoariei prezentată distinctiv şi regulat în corpusul romanului, într-un aparté al justificării literare. Adresarea directă în fața juriului cititor a gândurilor imperceptibile completează punctul de vedere al poveştii spuse de Iulia Apostol, vocea personajului principal totodată scenarist sau narator subiectiv cu penița autorului cu care se confundă.

De departe se disting temele maternității şi paternității prin generațiile reprezentate, un accent pus pe infertilitatea aparentă şi pe geneză, portretul reacțiilor celorlalte personaje în conglomeratul social este văzut tot cu ochii Iuliei, printre tendințele şi schimbările ce au loc în ansamblul general al vieții de familie.

O tuşă de fantastic se desprinde din istoria lui Vlad pentru a reînvia un mit matriarhal şi a-l opune voit tehnologizării şi îndepartării de nucleul înțelegerii vieții şi morții. Trecerea sa a fost excentrică atât în trecutul tribului, cât şi în prezentul Iuliei. Existența semi-omenească a personajului Vlad îl cataloghează drept un compus al imaginației pe de o parte, în complementaritatea cu Alex, şi o prezență reală de cealaltă parte, dovadă a schimbării petrecute atât în firul evenimentelor, cât şi în pledoaria pentru un roman psihologic, de sondare culturală.

Plimbările sunt intrări şi ieşiri intre planurile realist şi ficțional, autoarea Issabela Cotelin abordează un flux al conştiinței sacadat, între parantezele mărturisirilor se intercalează acțiunile preponderent povestite de această doamnă Dalloway a dorinței de procesare a propriilor sentimente. Nevoia de ieşire din planul realității se manifestă prin acele escapade onirice înspre copilărie şi apartenență, înspre tatonarea sinelui pe care îl credea pierdut şi la care a reuşit să ajungă printr-un soi de artificiu sufletesc. Margaretele mereu prezente sunt prin fragilitatea şi puterea lor de regenerare subtilă o oglindire a personajului, ele sunt audiența unor fapte frapante prin simbolismul lor reinterpretat.

Romanul înaintează într-un flux al vieții-râu, apa de altfel apare sub forma mării, chemare ce intră apoi în pământul tăcut dispărând din logica amintirilor pentru ca lucrurile să reintre în firescul desenat cu creionul de inginer. O oarecare asemănare cu narațiunea “Isabel si apele diavolului’, de asta dată dintr-o optică răsturnată a iubirii care împarte relațiile interumane.