Reflecții literare: Literatura păstrătoare de memorie - Claudia Elena Scîrlea în dialog cu scriitoarea Simona Gânj

CLAUDIA ELENA SCIRLEA: Din timpuri străvechi încoace, de la ”Iliada și Odiseea” lui Homer și preceptele filosofice din Grecia antică purtând semnătura lui Platon sau Aristotel care au traversat secole, fără a uita întâia epopee din istorie evocând figura impresionantă a regelui Ghilgameș, erou mitic și semizeu, scrisă pe tăblițe de lut cu aproape cinci milenii în urmă, descoperită în Mesopotamia, literatura constituie, alături de multe alte vestigii-mărturii ale trecutului, o veritabilă păstrătoare de memorie.

Scripta manent! Începuturile scrisului înseamnă și începuturile literaturii. Pentru că, la fel cum de-a lungul veacurilor, al mileniilor, s-au creat și dezvoltat felurite meșteșuguri și arte care au lăsat omenirii importante capodopere materiale, mărturii vii ale civilizațiilor ce s-au perindat pe Pământ, arta cuvântului nu s-a lăsat mai prejos, dovedind sensibilitatea, puterea creatoare și înțelepciunea celor care s-au ridicat spre Lumină. Astfel au ajuns la noi mituri și legende din trecutul îndepărtat și mai ales moduri de conviețuire, de gândire, de exprimare. Literatura, prin harul celor care au creat-o și au îmbogățit-o secole de-a rândul, împletind ficțiunea cu realitatea în opere nemuritoare, rămâne mărturia vie și incontestabilă a evoluției umane, a evoluției limbii, culturii și civilizației.

Dacă în trecut scrisul nu era la îndemâna oricui, și doar învățații și clasele sociale superioare se puteau bucura de acest privilegiu (datorită lor avem astăzi Biblia, cartea de căpătâi, cea mai veche, cartea sacră a creștinismului și mozaismului, în care secole de povești și învățăminte sunt adunate cu meșteșug și iscusință, mărturie a spiritualității unor popoare întregi), imprimeria marchează un pas important în evoluția scrisului, implicit a literaturii. Instrumentele de scris au evoluat de-a lungul secolelor, suporturile de asemenea; de la primele gazete/ziare și cărți s-a ajuns astăzi și la scrierea numerică.

Și dacă drumul către cititor era până nu demult unul lung și anevoios, oricine are astăzi posibilitatea de a scrie, de a se exprima public.

A scrie. Altă poveste!

Dacă astăzi se scrie mult, foarte mult, vorbind de literatură, puțini sunt cei care reușesc să se evidențieze printr-un stil remarcabil, prin subiectul abordat, prin mesajul transmis.

O nouă literatură s-a născut, și anume cea a diasporei, care a existat întotdeauna, însă la o scară mult mai redusă. În exil scrii altfel, mânat de niște doruri ascunse, care iau proporții sub efectul depărtării de locurile natale, de căminul părintesc, de copilărie și mai ales de cei dragi lângă care ai crescut, te-ai format ca om responsabil, capabil de a înfrunta greul, sub orice formă ar fi el. Această distanțare fizică devine un atu pentru mulți dintre scriitorii din exil. Totul capătă proporții uriașe, orice detaliu, valoare, comparativul intervine și el, punând față în față două lumi, două universuri, depărtarea în timp și spațiu având o influență covârșitoare asupra inspirației, a creației. Mai mult, o nevoie se impune, nevoia de a așterne în pagină tot ceea ce aceste trăiri, aceste imagini ce revin atât de pregnant în memorie, dictează conștiinței scriitorului, condeiului său. O datorie, chiar, față de anumiți oameni deveniți simboluri - adevărate mituri - ce merită a fi puși în lumină. Se conturează portrete, lumi, peisaje sociale... Și astfel se nasc noi și noi capodopere păstrătoare de memorie.

Romanul de debut al Simonei Gânj, ”Piciorul Lupului - Ile și Ion” supune atenției cititorului imaginea femeii românce în contextul social al unei Românii în plină schimbare, în plină evoluție, cea de-a doua jumătate a secolului XX. Deși o multitudine de personaje feminine ni se dezvăluie de-a lungul romanului, personajul principal rămâne Ile, o femeie de la țară pe care o îndrăgim din prima clipă și pe care o însoțim, în trăirile și frământările ei, din copilărie până spre apusul vieții care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, i-a fost lungă și darnică. Pe fondul evocării războiului, comunismului, socialismului (cu naționalizarea, colectivizarea și o multitudine de alte aspecte).

Cum s-a născut acest personaj, Simona, ce dorință arzătoare te-a determinat să o aduci în fața cititorilor pe Ile?

SIMONA GANJ:  Înainte de toate, vreau să îți mulțumesc, dragă Claudia, pentru invitația ta la dialog, pentru fascinanta introducere în istoria scrisului și pentru felul minunat în care ai așezat romanul meu de debut în rândul literaturii, atât de frumos numită „păstrătoare de memorie”. Mulțumesc și Revistei Timpul Belgia pentru găzduirea gândurilor noastre aici.

Ca să pot răspunde la întrebare, mă voi întoarce în timp, chiar pe firul memoriei, mai precis acum aproximativ șapte ani când, odată cu venirea mea împreună cu familia în Bruxelles, s-a produs un soi de mutație. În dorința de a găsi un suport emoțional, un leac vindecător al dorului și al fragilizării pe care le antrenează orice formă de îndepărtare de locurile natale, m-am îndreptat cu toată ființa spre lumea rămasă în urmă. Recunosc, sunt o persoană înclinată spre nostalgie, cu o doză mare de sensibilitate, ce trăiește poate prea mult în trecut, dar în ceea ce privește scrisul, acest lucru a fost, se pare, de foarte bun augur.

Pandemia care a urmat, cu sentimentul de însingurare și închiderea frontierelor, mi-a dăruit evadarea în scris și răgazul contopirii în cuvinte. Am așternut de-a valma pe hârtie, gânduri, amintiri, doruri, pe care le-am împărtășit cu cei apropiați, în special cu mama mea, pe rețelele de socializare. Într-o zi, am răspuns invitației bibliotecii din cartierul în care locuiesc de a scrie un text, în franceză, despre strada mea, așa cum o vedeam de pe terasa apartamentului în care eram izolată de restul lumii. Cuvintele au curs cu patimă, cum nu mi se mai întâmplase de ceva vreme. Reacțiile au fost mai mult decât pozitive, au urmat apoi câteva ateliere de scriere creativă organizate în cadrul aceleași biblioteci. Blocată, terifiată de ce se întâmpla în lume, am găsit modalitatea cea mai potrivită de a respira din nou. Am început să scriu zilnic. Aproape toate evadările literare din acea perioadă au cuprins în miezul lor satul copilăriei, așezare mică, cuibărită sub poale de pădure verde și deasă. Ideea de a scrie un roman nu a apărut de la început. M-am gândit în primă fază la o carte de povești pentru copii. Mi-am dat seama însă, pe parcursul scrierii, că tot ce mă lega de sat, cu fire nevăzute, dar atât de profunde, avea nevoie de mai multă substanță, conținut, vocabular și consistență. M-am gândit apoi să scriu despre oamenii satului, cei rămași vii în amintirea mea, deși mulți erau demult trecuți de partea cealaltă a gardului bisericuței cu poale albe. Am botezat proiectul ‘Oameni dintre Oameni’. În mici fragmente de proză, ca niște tablete de amintire, am umplut, încetul cu încetul, cu ajutorul cuvintelor, toate casele golite cu cei pe care îi cunoscusem în copilăria mea. Am vrut mai mult.

În felul acesta, parcurgând și etapele de cizelare a scrisului, prin exercițiu zilnic, cartea a prins viață. De fapt, prin personajul principal, Ile, prin toate etapele existenței sale, de la copilărie și adolescență, până la a deveni femeie, apoi mamă și bunică, am renăscut un sat de care îmi este mereu dor. În Ile, își fac loc, rând pe rând, toate femeile care leagănă anii copilăriei, mama, bunica, străbunica. Personajul Ile este unul universal, în care cred că se pot regăsi multe dintre cititoarele mele.

CLAUDIA ELENA SCIRLEA: Romanul surprinde prin măiestria narațiunii, figurile de stil abundă, conferindu-i un caracter cinetic, e plin de mișcare/acțiune, culoare, descrierile sunt de o rară frumusețe, predilecția pentru comparații a autoarei se face remarcată. Satul - un sătuc din apropiere de Iași - este personificat, devenind el însuși personaj sub condeiul autoarei...

De unde vine această pasiune pentru scris, Simona, pentru cuvinte, pentru broderiile fine ale frazelor pe care le așterni în pagină?

SIMONA GANJ: Mi-a plăcut dintotdeauna să scriu. Și să privesc, să contemplu natura până la contopire, să o respir până la fibră, să îmi confund linia vieții din palmă cu nervura unei frunze de nuc, de exemplu, să observ până în cel mai mic detaliu alcătuirea lumii, să rețin tot ceea ce mă înconjoară, că e floare, om, zbor, curgere, sentiment, trăire, orice. Cred că acest lucru mi-a ușurat cumva drumul către scris. A fost nevoie de ceva timp ca lucrurile să se așeze, să pulseze într-un ritm anume, să îmi facă semn că vor să le scot la lumină din bagajul de emoții și să însuflețesc senzațiile în litere. Cred că de aici se naște broderia fină, cum spui tu, a scrisului. Din intensitatea cu care simt și trăiesc, pentru că în felul acesta îmi așez pe hârtie și cuvintele. Îmi plac mult descrierile, metaforele, consider că numai așa povestea poate îmbrăca o haină de unicitate, frazele devin cumva tangibile cititorului, îl apropie pe acesta de locuri, întâmplări, fapte. Unii le-ar numi, poate, încărcătură stilistică, cu atât mai mult cu cât literatura se scrie în zilele noastre într-un stil lapidar, eliptic uneori. Eu, în schimb, îi spun emoție pură și îmi las scrisul să abunde în senzații. Pentru că asta îmi doresc să fie maniera mea de a scrie, o mare de trăiri în care cititorii să navigheze.

În ceea ce privește pasiunea pentru scris, îmi amintesc de faptul că eram bună la limba română, la compuneri, la texte libere care scăpau de rigurozitatea și severitatea acelor comentarii rigide. Am avut și norocul unei profesoare deosebite și pasionate, care m-a încurajat mereu să duc scrisul mai departe și căreia îi sunt profund recunoscătoare. Viața însă, cu ale ei surprize, mi-a împins studiile și prima carieră în zona mai aridă a economicului, îndepărtându-mă o bună vreme de ceea ce mă ardea pe interior, și anume nevoia de a inventa povești. Acum, scriind, mă simt repoziționată pe făgașul cu care am rezonat mereu. Odată început parcursul acesta, al scrisului, mi-ar fi greu, imposibil chiar, să mai revin la starea de dinainte, aceea în care scriam doar în minte, și doar ca exercițiu de evadare din real.

CLAUDIA ELENA SCIRLEA: Romanul se apropie ca stil de ”Ion” al lui Liviu Rebreanu, iar personajul principal masculin este tot un Ion, unul pașnic însă, fără gânduri ascunse, blând la suflet și la vorbă, pentru care femeia lui e o icoană vie, violența lipsind, practic, din cotidianul personajelor. Ca și cum autoarea ar fi intenționat, în mod voit, să spele rușinea, să repare greșelile care fac din Ion al Glanetașului un personaj masculin preponderent negativ, să salveze imaginea bărbatului, a țăranului, în special, din deceniile imediat următoare. Zugrăvind două epoci diferite, două zone geografice diferite (Ardealul și Moldova dar și Bucureștiul postbelic, într-o oarecare măsură), ambele romane încep cu hora satului, dovadă că în lumea rurală tradițiile, obiceiurile, riturile, credințele... sunt bine ancorate în viața oamenilor. Iar ritmul vieții se acordă cu munca pământului, cu truda zilnică pentru bucata de pâine.

Deși m-aș sfii să afirm că citind ”Piciorul Lupului- Ile și Ion” putem avea impresia de a regăsi în stilul Simonei Gânj un fel de Rebreanu al zilelor noastre la feminin (nu, Simona Gânj rămâne Simona Gânj!), totuși, o întrebare se impune. Aș dori să aflu, Simona, care sunt romancierii români sau din literatura universală cu care rezonezi cel mai mult, cei care te-au inspirat, te-au influențat, te-au fascinat în anii de școală și apoi, ca cititor pasionat ce ești. După Ion Creangă, fără îndoială, căreia i-ai rămas fidelă, ieșeancă fiind, și prin faptul că ai scris, printre altele, și în cea de-a XXIX-a ediție a ,,Poveștilor de la Bojdeucă”. Pentru că, știm cu toții, un bun scriitor este, înainte de toate, și un foarte bun cititor!

SIMONA GANJ: Voi începe cumva cu finalul din întrebarea ta. Da, ai mare dreptate, Claudia! Înainte de a fi scriitori, suntem cititori. Este și cazul meu. Sunt cititor, unul înfometat să răsfoiască și să cuprindă cărți. Am crescut odată cu ele și cu bucuria lecturii insuflată în mine. Înainte de a ști să citesc, am ascultat poveștile picurate tandru de vocea mamei, din cărțile copilăriei. În fața ochilor, la sat, aveam, de când mă trezeam, pădurea, iar lângă mine, foarte aproape, biblioteca din sala mică a casei bunicilor mei. Cărțile adunate de-a lungul anilor de ei pentru copiii lor, mai târziu chiar de aceștia, stăteau înșirate pe rafturile de lemn așteptându-mă să le apuc. Citeam la întâmplare, haotic, tot ceea ce îmi cădea în mână, fără nicio cenzură. Acum când rememorez, mă încarc cu amintirea acelor zile. Plante și arbori, volume și titluri. Frumoasă potrivire, minunată aliniere. Pe raftul de jos al etajerelor îmi aduc aminte de puzderia de pahare și căni colorate, ceramici dezordonate, colecții descompletate. Un loc plin de culoare. Înconjurată de volume de când mă știu pe lume, prin grija părinților, bunicilor, nu m-am putut decât apropia de lumea filelor și cuvintelor, o lume ce promitea să îmi deschidă porți. Tata venea în fiecare lună cu un teanc de cărți sub braț. Prietena mea cea mai bună avea o colecție de titluri impresionantă. Am fost tare norocoasă din punctul acesta de vedere. Am avut cărțile la îndemână și am profitat din plin de acest lucru. Ca autori, suntem un amestec unic din toate cărțile citite de-a lungul vieții. Nu îmi dau seama dacă am fost influențată în scris de un autor anume, dar acum, când mă întrebi, îmi trec prin minte scrierile lui Calistrat Hogaș, Ioan Slavici, cele ale lui Ionel Teodoreanu, pentru că am iubit La Medeleni, Camil Petrescu, Marin Preda. Ai amintit de Ion Creangă, copil fiind i-am îndrăgit Amintirile din Copilărie, bojdeuca lui îmi era foarte aproape de casă, astfel încât nu a putut decât să mă bucure că am luat Premiul Special Dacia Literară la Concursul Național de Creație Literară - Povești „Ion Creangă” organizat de Muzeul Literaturii Române din Iași - ediția a-XXIX-a. Povestea despre castorul Rodil se regăsește în antologia Povești de la Bojdeucă. Copiii mei sunt fericiți de fiecare dată când o recitim.

Din literatura universală mă urmăresc scrierile lui Jane Austen, ale surorilor Bronté, apoi John Steinbeck, Charles Dickens, Dostoievski, Cehov, Zola, Maupassant. Listele ar putea continua cu scriitorii contemporani, români și străini, Tatiana Țîbuleac, Andreea Răsuceanu, Guzel Iahina, Narine Abgarian - satul descris de ea mi-a mers direct la suflet, Amos Oz, Saramago.

CLAUDIA ELENA SCIRLEA: Înțelepciunea populară, intuiția, iubirea, respectul valorilor... sunt pilonul pe care construiești această impresionantă biografie romanțată. Sunt virtuțile care caracterizează, în mare, personajele acestui roman umanist. Ile e femeia puternică, înaltă, frumoasă și senină, cu părul ”ca spicul de grâu în bătaia soarelui și ochii albaștri ca marea pe care nu o văzuse niciodată”, femeia care, deși se pliază unei căsătorii nu din dragoste ci pentru a respecta ursita, regulile acelor vremi, își acceptă cu demnitate destinul alături de un bărbat mai în vârstă, mai scund și mai ”negricios”, urmându-l. În inima țării însă, departe, foarte departe de satul natal, la București, dezrădăcinarea își face simțit strigătul. Chemarea spre sat, spre cei dragi (cu predilecție cele două mame, cea adoptivă și cea care i-a dat naștere - iată aici una dintre temele romanului), își spune cuvântul, iar Ile și Ion se întorc în lumea satului de obârșie, singurul loc din lume unde se simt cu adevărat acasă. În ce proporții împletești ficțiunea cu realitatea în acest roman plin de tandrețe, Simona Gânj? Acești oameni frumoși au existat cu adevărat?

SIMONA GANJ: Cititorii sunt curioși, cu atât mai mult cu cât mediul on-line, evenimentele, lansările de carte le permit să se apropie din ce în ce mai mult de autorii literaturii contemporane, ceea ce este un lucru pozitiv. Această conectare însă, îi face dornici să afle în ce proporții cartea pe care o citesc este și biografică sau cât anume din ea spune ceva din viața autorului. În fiecare text este și un fir de realitate, dar și multă, multă ficțiune. Așa stau lucrurile. Este ca și cum întreaga viață, interacțiunile, întâmplările, oamenii, fragmentele de amintire, situațiile cu care ne-am confruntat sau la care am fost doar martori, care ne-au impresionat până la neuitare, ne tatuează cu fire invizibile din cap în picioare, făcând parte din noi. Un fir poate fi începutul, ideea de la care construim povestea. De acolo până la carte, drumul este complex, încărcat de iscusința autorului de a spune o poveste, de a inventa. Cât din ea este biografie, cât ficțiune, rămâne mister. În spatele personajelor mele, se regăsesc bunicii mei, ideea poveștii a plecat tocmai de la situația în care viața le-a dictat să se îndepărteze de sat, de locurile în care își petrecuseră întreaga existență până atunci, strămutându-i în București, pentru o anumită perioadă de timp. Faptul că și eu am trăit o astfel de desprindere, m-a făcut dornică să sap în sentimentele și trăirile pe care le poate declanșa ea la nivel emoțional. Deci, da, acești oameni frumoși au existat cu adevărat, mă refer la Ile și Ion, bunica mea fiind Ilena, iar bunicul meu, Ioan. Povestea de iubire, ce nu a fost de la început iubire, fiind o căsătorie aranjată, da, a fost inspirată de ei. Felul în care viața i-a ținut împreună, în ciuda tuturor vitregiilor vremurilor, foamete, secetă, cutremur, război, boli, m-a făcut să îmi doresc să scriu. Bunica mea a avut două mame, mama adoptivă, și mama naturală, fiind vorba de adopție în cadrul aceleiași familii. Nu am avut norocul să o cunosc pe Adela, mama adoptivă, dar am crescut cu Catinca, femeia cu multe vieți, străbunica mea, o bună parte din copilăria mea. Satul verde și frumos există în realitate, chiar așa se numește, Piciorul Lupului, pe umărul lui îmi reazem și astăzi sufletul, când dorul strigă la mine. În rest, multă ficțiune, personaje și situații inventate, cum îi stă bine scrierii, așa cum a detectat și bunica mea, acum în vârstă de aproape 92 de ani, când îmi citește cartea. O și aud spunându-mi, înarmată cu lupa uriașă menită să îi apropie literele și povestea: ‘Doamne, câte lucruri ți-au mai venit în cap! Mai scrii vreo carte?’.

CLAUDIA ELENA SCIRLEA: Deși cititorii te cunosc prin proza scurtă pe care ai publicat-o în diferite antologii și prin acest roman de debut, iată, destul, de substanțial, noi, cei care te cunoaștem mai îndeaproape, știm că poezia este cea care înflorește aproape zilnic sub condeiul tău, ca o reflectare evidentă a unei stări de spirit: gândirea pozitivă. Mama, soția, femeia împlinită și fericită ce ești, copilul din tine, cu părinți și bunici, ființa sensibilă la orice bucurie măruntă, împărțită, ce e drept, între două lumi - Iașiul natal și Bruxelles, orașul în care trăiești astăzi - toate acestea își spun atât de frumos cuvântul, în versuri. Ce ne poți explica despre poezia pe care o lași să curgă atât de des din sufletu-ți cald și luminos, în mod natural, firesc, precum o mângâiere, un cântec? Este un har, un mare har, dar care ar fi sursa, izvorul din care a luat naștere? Incontestabil, Eminescu! Aproape că ghicesc răspunsul și mi te imaginez plimbându-te, în anii de liceu, prin locurile pe care Poetul le-a sfințit cu pașii-i, cu versul, cu toată simțirea lui, ad vitam æternam. O privilegiată, la acest capitol! Care ar fi însă celelalte influențe?

Am fost o privilegiată să mă nasc, să cresc și să locuiesc în Iași, un oraș plin de romantism, cu aleile impregnate de cultură. De multe ori am afirmat că nu mi-aș fi dorit să mă fi născut, crescut, niciunde în altă parte. Am iubit și iubesc orașul meu natal cu toată simțirea. Odată cu mutarea în Belgia, m-am simțit și mai atașată de el, mă întorc acolo de cât de multe ori pot. Revenind la poezie, aceasta a venit ca o continuare a scrisului îndreptat în primă fază, mai mult spre zona de proză, acolo unde de fapt mă și simt în elementul meu. Latura aceea sensibilă de care îți povesteam la începuturile dialogului nostru a căutat insistentă, mereu, alte și alte forme de revărsare. A găsit uneori refugiul potrivit în rime sau în vers alb. Poezia mea este una dedicată naturii, iubirii, dorului, femeii, ideii de trecere, de efemeritate. În general, inspirația o găsesc în plimbările lungi în natură, alături de soțul meu și de cei doi copii, care au ajuns să îmi fie parteneri fideli și răbdători de contemplare. Le mulțumesc pentru acest lucru, pentru răbdarea lor de a îmi lăsa loc și timp pentru procesul creativ. Îmi plac mult florile, culorile, consider că au un limbaj al lor, din care pot culege frumusețe, rezistență, sensibilitate. Am învățat să îmi acord timp să privesc, dar să și ascult. Într-un fel, câmpul copilăriei la bunici m-a tatuat pentru totdeauna cu trupul florilor. Le port cu mine peste tot. Toate aceste învăluiri senzoriale îmi deschid pofta pentru scris poezie. Versul îmi este foarte aproape. Uneori, în nopțile de nesomn, îmi vine câte o idee, pe care cu primul răgaz, o las să se nască în poezie. Am scris mult și împrăștiat, nu sunt o ființă foarte organizată, dar memoria mă ajută de multe ori, să recuperez, când geamănul din mine devine responsabil. Poate că într-o zi, voi publica și un volum mic de poezie. Bunicul meu făcea parte dintr-o familie numeroasă, fuseseră unsprezece copii, în marea lor majoritate băieți, dar printre aceștia și o soră care a scris poezie. Citea din ea, uneori, la Biserica din sat. Eu eram prea mică să țin minte acest lucru, dar poate că, undeva, bucuria rimelor din zona aceea vine. Țin foarte aproape de suflet poezia lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Minulescu, Nichita Stănescu. Când eram copil, după câte o partidă de șah seara, tata mă ruga să citesc dintr-o antologie de poezie americană. Ne plăcea mult. Poate că am să o caut în biblioteca de la Iași, multe dintre cărțile citite demult, au rămas acolo unde au stat pentru prima oară pe raft.

În ceea ce privește proza, în anul 2020, am scris foarte, foarte mult. Fragmente de jurnale de călătorie pe meleaguri belgiene au fost publicate pe platforma on-line Ro-Expat Belgia, texte de proză scurtă au fost selectate în Revista Timpul Belgia și Revista Itaca Dublin. Acest lucru mi-a dat curaj, m-a făcut mai vizibilă și mi-a transmis că maniera mea de a scrie, poate altfel, cu multă emoție și descrieri extrem de ample, amănunțite, prinde la publicul cititor. Am continuat. Am perseverat. În 2020 și 2021, două povestiri mi-au fost publicate în antologiile colective ale Editurii Siono. Oricine este la început de drum are nevoie de o validare. Inclusiv cel care scrie. De cineva din afară, complet străin, neutru care să îi spună că o face bine. Premiul al doilea obținut la Concursul Național de Proză Mihail Sadoveanu 2020, organizat de Muzeul Literaturii din Iași - ediția a XI a, a fost din nou o confirmare a faptului că merg pe drumul corect. Selectarea manuscrisului „Piciorul Lupului. Ile și Ion” pentru a fi publicat de către Editura Ink Story, a fost cireașa de pe tort, începutul unei călătorii minunate prin lumea cuvintelor, de care îmi doresc să mă bucur din tot sufletul, pentru că face parte din mine.

În prezent, un nou manuscris mi-a fost ales spre a fi publicat de către Editura Ink Story. Urmează partea de editare, corectura și toate etapele necesare procesului de aducere a unei cărți pe lume. Nu voi dezvălui prea mult, dar sper din tot sufletul să vă placă povestea cea nouă, să îmi fiți aproape ca și până acum. Așa cum spuneam de fiecare dată, cartea primește câte o viață în plus, cu fiecare cititor care o cuprinde.

CLAUDIA ELENA SCIRLEA:  ”Piciorul Lupului - Ile și Ion” de Simona Gânj se înscrie, alături de ”Ana”(Em Sava - Canada), ”Luluța și Petrișor” și ”Regăsirea”(Nicoleta Beraru - Belgia)... în rândul celor mai autentice creații păstrătoare de memorie scrise de autorii români din diaspora. Cele patru romane, care pun în lumină aspecte sociale și lingvistice, figuri reprezentative ale spațiului românesc din ultimul secol - în special feminine, ce e drept, fără ca ele să confere însă scrierii o tentă feministă, - au fost prezentate iubitorilor de literatură în decursul ultimilor doi ani, la EuropaNova Bruxelles.