Seri de poezie la Desești

Toamna se întorc poeții iar,

pe-același drum presărat cu har,

unde cândva urca și Nichita ca dar.

La Desești, satul vibrează, răsună

de versurile lor prinse-n cunună

ce-n pietrele de pe drum se imprimă.

La umbra bisericii bătrâne,

cu turnul ce-n ceruri pătrunde, 

în seara adâncă, cu blândă lună,

vorbele lor în descântec se-adună,

ca o adevărată magie-minune,

le răsună strămoșilor drept rugăciune.

Stejarul bătrân își strânge ramurile 

să nu-i cadă încă toate frunzele.

Păstrează esența simțirii cuvântătorilor

și o transmite, cu vântul, străbunilor,

căci lumina stăpânilor slovelor 

sporește mereu lumina zilei morților.

Cu fiecare toamnă, satul e mai pur, 

chiar atunci când cerul pare sur,

căci poeții, prin cuvânt, îi spală păcatele,

prin descântec îi vindecă toate rănile 

și-l îmbracă în haina sărbătorii,

asemeni albei mantii a ninsorii.