Un sfert de veac a trecut de atunci. De la acea dimineață cumplită de iarnă.
Cine mai știe azi pe unde o fi umblând sau zăcând? Cu tot cu povestea ei, ce nu trebuia nimănui.
Așteptam troleibuzul, într-o stație pustie, cu mâinile pe locul unde nu mai puteam încheia nasturii. Eram gravidă și-mi era îngrozitor de frig. Câțiva câini vagabonzi roiau în jurul meu, sugând întunericul cu ochii lor flămânzi. Înghețată bocnă, săream de pe un picior pe altul, precum sar acele ceasornicului în cadran, măsurând anevoie timpul. Pândeam nerăbdătoare prin întuneric orice frântură de zgomot venită de la drum. Tic-tac, boc-boc! În sfârșit! Scrâșnetul metalic și rece al troleibuzului. Al meu! 16! Deși fără niciun pasageri la bord, carcasa încremenită se târa anevoie pe lângă porțile parcului de troleibuze nr. 3.
Eram prima călătoare. Țeapănă de-a binelea (după o noapte petrecută lângă caloriferul rece) și cu ochii obosiți (după zeci de pagini studiate la făclia lumânării), urma să susțin examenul la psihologia preșcolarului.
Doar frigul mă ridică din pat, la o oră atât de crudă. Examenul era pentru ora zece, dar picioarele m-au dus până la stație în nădejdea că de la șase până la zece vor putea, în sfârșit, să se încălzească lângă un rând de calorifere fierbinți.
Nu se știe prin ce minune, în vreme ce locatarii Chișinăului înghețau prin cămine și apartamente, cu electricitate și gaz eliberat după un program auster, în instituțiile de stat, rămășițele regimului sovietic, în clădirile falnice, cu fronton sculptat și ziduri groase, cu ferestre largi, în două rânduri și tavane înalte, cu biblioteci și aule spațioase, căldura și lumina erau livrate din belșug. Zi și noapte.
Colegiului Pedagogic cu cele cinci etaje ale sale, veșnic luminate, părea de departe o croazieră de lux. Și era. Îndată ce îi pășeai pragul, oftai ușurat, îndreptându-te în grabă spre vestiar. Acolo îți lăsai povara hainelor și amintirea pielii învinețite de frig, rămânând în cămașă sau bluziță cu mâneci scurte. Treceai apoi la încălțămintea de schimb. Câte generații de gambe tinere și energice n-au țocăit voios și sonor în pantofi ușurei pe parchetul de brad, așternut pe toate etajele! Se întâmpla să deschidem vraiște geamurile, chiar în timpul orelor, lăsând să ne răcorească obrajii prea încinși, câte o briză scurtă și aspră din centrul Chișinăului.
La paradisul acesta îmi era gândul, când mă trezii cuibărită pe un scaun înghețat, lângă un geam cu pielița de gheață oarbă, crescută pe sticlă.
Troleibuzul icni, plesnindu-și ușile, și porni după firele electrice, tremurând de frig ca un copil trezit din somn.
Așteptam mișcarea obișnuită de lângă cabina șoferului. De obicei, o taxatoare înfășată invariabil într-un șal de lână cafenie, înnodat la spate peste pufoaică, se apropia cu ruloul de tichete, spânzurat la gât pe o ață. În loc de bani, îi întindeam cu mândrie carnetul de studentă. De data asta, nimeni nu-mi ceruse nimic. Movila de haine rămase, pe banca din față, nemișcată, timp de câteva stații.
Fiind o oră prea devreme, la stații nu erau pasageri. Totuși, troleibuzul trăgea cu înverșunare la bordură, își deschidea ușile, lăsând să intre curenți de aer rece în pântec, îi lua cu noi și își închidea ușile cu un horcăit supărat.
La o stație, movila tresări, smulsă din vis, tuși în pumn și porni spre mine. Mi-am strâns cu mândrie carnetul în mănușă, gata să i-l prezint. Era mai mult decât o bucată de carton albastru cu litere aurii. Era biletul meu pentru paradisul cu parchet lustruit și calorifere calde. Încă puțin și picioarele mele țepene urmau să-și regăsească fericirea, încălecate pe un pervaz lat, dintr-o aula pustie, caldă și luminoasă.
Purta șapcă, pulover cu gât de lână, mănuși cu degete tăiate. Era mult mai subțire decât mă așteptam, cu obrajii supți și privire stinsă, pecetluită de două cearcăne vinete. Oare așa o fi arătând trupurile la morgă, m-am întrebat, zgribulindu-mă de frig la propria-mi idee. Se opri în fața mea. I-am zâmbit vinovat. Mă privi apăsat, apoi, fără să întrebe de taxă, căzu pe scaunul din față. Așa cad sacii aruncați de hamali, prin porturi. Urmă un muget de durere și un hohot de plâns. Era rândul meu s-o privesc uluită, cu carnetul înghețat în mână.
Azi, aș fi știut ce să fac. Atunci însă eram prea surprinsă și prea înghețată (cu tot cu copilul din mine) ca să pot interveni cu stropul de căldură, pe care îl merită orice om care ajunge să plângă în fața altui om. Și poate că aș fi știut s-o consolez, dacă aveam în față o femeie de vârsta mea: Un examen picat? O iubire trădată? O sarcină nedorită? Bani pierduți? Dar nimic din toate astea nu se așeza peste chipul femeii care se îneca în hohote. În situația ceea, atât de neașteptată și jenantă, n-am găsit nimic mai potrivit decât să aștept cu răbdare până când ultimele lacrimi vor face loc primelor cuvinte. Plânsul ei nu putea dura mult, dat fiind că ne apropiam de următoarea stație. Cu lacrimi sau fără, taxatoarea era nevoită să încaseze banii de la călători.
La următoarea stație însă, nu aștepta nimeni. Din nou, ușile s-au deschis și închis aiurea, iar taxatoarea și-a desfăcut umerii, căutând prin buzunare o batistă. Din ochi, din nas, din gură ieșeau aburi fierbinți.
La început, cu greu i-am deslușit cuvintele, tăiate de sughițul omului care a plâns pe nerăsuflate. Câte puțin însă am prins firul. Își plângea fiica. Fugise de acasă, în urma unei cerți aprinse dintre părinți și copii. În fierbințeala clipei, fata își luă pașaportul și dusă a fost. Nu mai știa biata femeie nimic de ea. De luni de zile. O căuta disperată, în fiecare zi, după ce termina tura. Ar fi căutat-o zi și noapte, dar nu putea lăsa lucrul. Mai avea de hrănit trei copii. Nici la poliție nu găsi susținere și alinare. Oamenii legii au dat neputincioși din umeri. Ba mai rău au făcut. I-au sugerat c-ar fi nimerit în ghearele vreunei rețele criminale ce racola tinere pentru bordelurile din Grecia, Turcia, Albania. La cuvintele astea, femeia izbucni și mai amarnic în plâns...
– Urmează stația Circul! se trezi brusc vocea din difuzoare.
Troleibuzul a tras la bordură. Pe scara din mijloc se ivi un ciuf. În patru labe, pe dibuite, încerca să urce un bărbat. Ochii, umflați de beție, nu vedeau pe unde calcă și era cât pe ce să lunece pe treptele înghețate. Niciuna dintre noi nu s-a clintit din loc. Dacă în locul lui ar fi încercat să urce scările un urs cu clopoței la gât, poate l-am fi ajutat. Dacă era treaz.
– Vezi? rosti printre dinți femeia. Un animal din ăsta am și eu.
Cum să reții un copil acasă, când vede atâta mizerie? Eu lucrez singură ca să-i hrănesc pe toți. Înhămată în jug de la patru dimineața. Obosesc, îngheț, îmbătrânesc. Își șterse nasul umed, din care mai ieși un abur fierbinte. Știi câți ani am? Ia uite la mine! Își scoase un smoc de păr încărunțit de sub șapcă. 35. Crezi că n-am vrut și eu o viață frumoasă, de care căută fata mea? Crezi că n-am vrut să port și eu o bluză, în loc de pufoaică și șalul acesta puturos? Să miros a săpun, nu a lei de unu, de cinci, de zece. Să-mi miroase casa a Crăciunel înflorit, în preajma sărbătorilor, nu a băutură și pișat.
Bărbatul se târî anevoie spre scaunele din spate. Am respirat ușurate. Ne scutise de putoarea ce-l însoțea. Se trânti pe două scaune și adormi.
– Nu mai vreau nimic din ce am visat cândva, suspină femeia și fața i se crispă sub un nou val de durere. Își ridică ochii spre tavan și gura ei slobozi aburi noi.
-Doamne, adu-mi copilul înapoi! Vezi că nu mai dorm de nouă luni! De ce trebuie să plătim amândouă un preț atât de mare pentru o sfadă?
Își dosi batista udă de lacrimi, într-un colț de buzunar și scoase alta:
– Dacă ar veni cineva să-mi ceara inima, sângele, ochii, orice, în schimbul copilului meu…Dar cine să-mi ceară? Cine să-mi facă bucuria asta? Cine în țara asta ar putea să ajute o mamă?
– Și te niorlăi, fa, atâta?! Închidi-ți odată leoarba, cî nu pot dormi din prișina ta! crâcni bețivul, căutând o poziție mai comodă.
Un nor de aburi toxici invadă salonul.
Eram doar patru în troleibuz și ne sufocam. În aburul comun al deznădejdii.
Rece și hârbuit, troleibuzul gol ne ducea de la circul trist al vieții spre stația terminus.
***
Am trecut cu bine examenul. Intenționam să rămân până seara târziu în paradisul meu cald, așa cum făceam de obicei, sărbătorind reușita cu colegele, în cantina studențească, de la etajul doi, unde mirosea mereu îmbietor, a pateuri calde și compot de mere. Tanti Eugenia ne aștepta la tejghea, cu bonetă apretată, gata să ne servească bunătăți pe un preț de nimic. Dar în acea zi îmi pierise pofta. Nu doar de mâncare. După amiază, m-am pomenit, din nou, așteptând în stație, troleibuzul 16. Inima îmi bătea tobă în piept. Stația plină de lume. Oamenii înghețați visau să ajungă mai repede acasă, își aruncau priviri flămânde, reci, nervoase. Fiecare calcula în minte locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe la bordură, ca să reușească să se înghesuie în pântecul de fier.
Iată-l. E același care mă aduse dimineața la strada Pușkin.
Am reușit să urc doar pentru că un bărbat puternic, în palton cu blană, mă împinse, în câteva rânduri din spate. Nu-mi zărise pântecul rotund sau puțin îi păsa. Ușile de fier s-au închis. Toți au respirat ușurați. Bărbatul se ridică un pic mai sus și se înfipse în mine. Troleibuzul se urnit din loc. Greu, burdușit de oameni, cu griji, cu stomacuri goale. Nimeni nu coborî până la stația Circul. Ca să se deschidă ușile, bărbatul din spate se mai înfipse de câteva ori în mine, cu tot cu membrul lui în erecție. Copilul începu să mă lovească supărat. Am vrut să mă revolt, dar mă împiedică o voce.
Achitați taxa, vă rog.
Din dosul unei căciuli bărbătești i-am zărit ochii. De sub pleoapele umflate și vinete, taxatoarea privea absent banii și mâinile. Era cea mai nefericită femeie din lume cu mâinile pline de bani.
Din când în când, la vederea unei mâini întinse, părea totuși că tresare.
Nu cumva e fata mea?
N-ați văzut-o pe fata mea?
...(?)
Dar călătorii n-o auzeau.
Călătorii nu-i răspundeau.
Călătorii îi întindeau bani.
Lilia Calancea s-a născut la 13 septembrie 1977, în orășelul Strășeni, Republica Moldova. A absolvit Colegiul Pedagogic “Alexei Mateevici” (1997), Facultatea de Limbi Străine de la Universitatea Liberă Internațională din Moldova (2002). A făcut un master la Institutul de Înalte Studii Internaționale din Nisa 2003, apoi la Institutul Superior pentru Traducători și Interpreți din Bruxelles 2004. Stabilită la Bruxelles din 2003.A publicat: “Bocete de nuntă : schițe și povestiri”, “Regina nopții” (roman) și “Sub Constelația Lyrei” (roman).Membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, din 2019.
Răspunsuri
Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.
Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.
După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.