Viața bate filmul

• Viața ca-n filme. 
• Scena 1, Parc Cinquantenaire. 

Primul meu an aici, pe tărâmuri belgiene, nu a fost unul ușor. M-a primit cu ploi seci și reci, biciuitoare chiar, cum nu mai văzusem. Curgeau întruna în jet continuu, fără oprire, în șiroaie despletite ca niște cozi scăpate din împletitura unui păr bogat și neastîmpărat, curgeau pe străzi, pe obraji, pe trupuri, pe suflet, pe dorul de țară lăsată în urmă. Nu degeaba ploile acestea au fost botezate pe aici les draches…

Apoi la nici o lună de la venirea mea, Belgia m-a răsturnat și cutremurat emoțional în martie 2016. Atunci, în dimineața aceea ce nu părea să fie diferită de altele dar care în câteva secunde s-a transformat în cimitir pentru mulți nevinovați, mi-am spus că nu voi putea trăi aici. Frica era devoratoare și împovărătoare, de câte ori îndrăzneam să ies pe străzi, sentimentul de insecuritate era amplificat la infinit. Nu mai priveam în jur, nu mai ieșeam decât cu greu din casă, abia respiram. Mi se părea dintr-odată o lume ancorată în rău iar deziluzia era din ce în ce mai apăsătoare. 

Dar, încetul cu încetul, firav și abia întrezărit la început, și-a făcut și soarele loc în viața mea de aici. 

Odată cu oamenii cu zâmbet întins pe chip pe care i-am întâlnit, cu plimbările frumoase pe care le-am făcut, odată cu descoperirea la pas a cartierului și a orașului  în care locuiam. Și când vezi raze aici de astru rotund și galben ca mămăliga copilăriei și a satului bunicilor sau rotocoale dulci de zâmbet, nu le mai lași să-ți scape, te agăți de ele și stai așa "spânzurat" de o perspectivă nouă și promițătoare.

Dacă la început vânam orice cuvânt în limba română, de ajunsesem ca în supermarket să tresalt la auzul graiului românesc indiferent că îl auzeam pronunțat doar în indicații legate strict de cumpărături, gen mere, ouă sau ce altceva mai comunicau conaționalii mei printre rafturi, încetul cu încetul am adăugat în coșul vieții întreaga babilonie de limbi vorbite în Bruxelles. Nu mi-am imaginat niciodată că de la un capăt al străzii până în celălalt aș putea auzi și gusta cu urechile, o mulțime de graiuri. Dar ceea ce conta cel mai mult, rămânea zâmbetul pe care îl întâlneam aici mai des decât pe alte străzi din viața mea. Cam acesta a fost începutul... 

Într-o dimineață cu soare, îmi propusesem să traversez parcul Cinquantenaire, unul dintre cele mai frumoase parcuri de aici care a reușit să mă fidelizeze de la prima întâlnire cu el. Cu arc de triumf grandios așezat peste trei arcade, cu o cvadrigă ce oferă de sus o priveliște de neuitat, “époustouflante" cum spun cei de aici, asupra întregului oraș, parcul găzduiește cu prestanță și aer princiar Muzeul Regal de Artă și Istorie, Muzeul Militar, Muzeul Automobilului și pe lângă ele, "Le pavillion des passions humaines", un templu construit în stil neo clasic, cu premise de Art Nouveau, de către arhitectul Victor Pierre Horta pentru a găzdui impresionanta sculptură basorelief a lui Jef Lambeaux. Dar cum pasiunile umane sunt și imprevizibile, cei doi artiști s-au disputat ireconciliabil în ceea ce privește existența unui zid pe care unul îl dorea, unul îl ura, așa încât templul a adăpostit celebra sculptură uriașă abia după moartea sculptorului.

Ca de obicei, și în dimineața aceea, în parc lume destulă, unii care alergau fără grijile cotidiene, unii care se plimbau solitari sau însoțiți de câte un cățel de companie, unii ce înfulecau deja câte o gofră matinală cumpărată de la amabilul vânzător ambulant. 

La un moment dat însă, se auzi o bubuitură ca o detonare, urmată de ceva hărmălaie aprigă și agitație ce venea dintr-o latură mai izolată a parcului. Ca la foc automat am întors privirea în direcția zgomotoasă și am cuprins panicată siluete îmbrăcate cu haine lungi și negre, cu arme în mâini care fugeau. Scenele se derulau cu maximă rapiditate. Totul mi s-a întunecat și din lentoarea plăcută a plimbării m-am trezit alergând. Pur și simplu fugeam. Unde? Habar nu aveam. Dar mâncam pământul parcului alergând. Oricum în direcția opusă siluetelor negre. Respirând deja cu greu și precipitat mi-am dat seama că alergam de una singură. Pentru că în jurul meu, constatai, lumea se mișca în ritmul acela lent pe care îl imprima în mod obișnuit parcul, cu lese trase încetinel, cu cafele take-away pitite printre mâini și buze, cu joggeri neobosiți în lupta pentru viața cea mai lungă din lume, cu îndrăgostiți copleșiți de întâlnire și plimbare. Și eu, în mijlocul lor, cu inima bătând ca nebuna și cu picioarele paralizate de la genunchi în jos. Cu senzația aceea de leșin. Cu starea de cădere în gol.

Am dat cu ochii în apropierea mea de o doamnă în vârstă ce își plimba liniștită cățelul și am întrebat-o dacă a văzut sau auzit și ea ceva din agitația anterioară. Ea foarte calmă, mi-a răspuns că se turna un film. Fusese chiar avertizată la intrarea în parc ca să nu i se sperie cumva cățelul de la zgomote. Pe mine nu mă avertizase nimeni din păcate.

Aș fi vrut să râd dar nu aveam forță. Încetul cu încetul vedeam cu alți ochi peisajul din jurul meu. Totul devenea inedit și interesant. Camere de filmat, costume, mese așezate cu răcoritoare și gustări apetisante pentru pauzele dintre filmări. Pașnic. Creativ. Artistic. 

Și uite așa, am fost fără de voie actorul acelei zile în propriul meu film, cel imaginat și figurantul nevăzut al peliculei turnate cu adevărat în dimineața aceea în parc. 

Scena 2, pe strada mea

O dimineață calmă și liniștită, ibricul bolborosea pe limba lui numai de el știută, împrăștiind în jur aburii unei cafele zâmbărețe și pline de promisiuni. 

Am alunecat cu privirea somnoroasă pe geamul larg de la terasă. În fața ferestrei mele, din curtea vecină, mă privea arogant și nepăsător, o schelă uriașă. Proaspăt montată. Nu o văzusem mai devreme. Câțiva oameni cocoțați pe ea, vociferau și trebăluiau deja cu noaptea în cap și cu multă râvnă. 

Eu deja mă gândeam nervoasă  la lunile de forfotă ce vor urma acestei organizări inițiale de șantier, crezând că vor lucra mult și bine la fațada casei vecine. 

Înainte de a trage draperiile groase peste fereastra mea, în căutarea intimității și liniștii pierdute pe nepusă masă, am observat totuși că întreaga schelă, cal troian bruxelez, se acoperea încetul cu încetul de o elegantă cortină de catifea neagră. Inedită schelă. Pe care eu o și vedeam deja ninsă și albită cu tone de praf și moloz de la lucrările pe care mi le imaginam că se vor întâmpla.

Apoi, mi-am văzut de ale mele. Dar  întorcându-mă cu cel mic de la grădiniță, am aterizat amândoi direct pe...un platou de filmare improvizat pe strada noastră. Se turna un film, o scenă cu Gérard Depardieu. Eu pe Gérard mărturisesc că nu l-am văzut, posibil își făcea siesta undeva mai pe la umbră dar pe mine și pe copilul meu  învârtindu-ne la infinit de jur împrejurul unui rond cu flori, el sigur ne-a văzut. Se știe doar, un copil de trei ani nu renunță prea ușor la fixații nici măcar atunci când pe strada lui se toarnă un film. 

• Encore une fois, maman, encore une fois! 
• Iar eu mă învârteam iar și iar!
• Filmul se numește Convoi Exceptionnel, cum altfel?
• Și e și el doar o mică parte din viața mea de film! La Bruxelles, că doar unde altundeva filmul bate viața?

foto: arhiva personală