Acasă pentru totdeauna (3)

Autobuzul cel mare, aproape cât un autocar, se urni, cu vreo zece minute întârziere, spre destinație.
Fusese foarte intrigat când ajunsese în orașul unde făcuse, cu chiu, cu vai, liceul, mai mult distrându-se decât învățând. Îl recunoscuse imediat - nu-i dispăruseră, oricât de ascunse ar fi fost de minte, în toți anii de pribegie, locurile natale din suflet.
Se schimbaseră multe. Atât cât văzuse pe drumul dintre gară și autogară, unele case nu mai erau. Erau vile semețe în locul lor. Chiar blocuri de patru etaje. Văzu un restaurant cu pretenții de lux în locul cârciumii de lângă gară. Voise să-și ia un covrig, un pateu, ceva, și o cafea caldă, dar acolo erau acum meniuri complicate și îl trimiseseră la un alt bar, cunoscut, pentru un mic dejun frugal, cum căuta el.
Oamenii păreau noi. Niciun chip cunoscut - doar n-au plecat toți, se gândi, înciudat. Dar, apoi, își aminti de cămin și de gazdele ulterioare - nici prietenii pe care și-i făcuse în cei patru ani de liceu nu erau din oraș, la ce să se aștepte…? Dar dacă s-ar fi întâlnit, totuși, cu vreuna dintre vechile cunoștințe? Ce ar fi spus, ca să nu pice de fraier în ochii altora? Uite, la asta nu se gândise încă. Drumul în sine fusese prea greu pentru astfel de detalii.
În autogară găsi, spre uimirea lui, în loc de ratele vechi și prăfuite, autocare mari și frumoase - erau acum chiar două pe zi -, de parcă ar fi plecat în excursie.
Singurul lucru ce-i amintea de adolescența lui fu un câine aciuat pe-acolo, liniștit și fără stăpân, care mânca cu lăcomie tot ce primea de la oameni. Îi dădu și el un colț din burger-ul pe care și-l luase, spunându-i fără să vrea:
-Sorry, dragul meu, dar și mie mi-e foame!
Un om în vârstă se uită dintr-o parte la el, cu oarecare atenție, auzindu-l cum îi vorbește câinelui. Oare fiindcă i se adresase sau fiindcă-i spusese sorry? Vru să intre în vorbă, dar bătrânul se depărtă și se gândi cu tristețe că parcă oamenii nu mai vorbesc unul cu altul, așa, necunoscuți, ca altădată, numai pe baza că așteaptă o cursă comună.
În autobuz, bătrânul avea loc undeva, în spate, așa că, schimbând între ei încă o privire aiurea, Mihai se așeză în față, dând din umeri.
Roțile goneau între sate, uneori atingând copacii de pe margine. Auzea crengile mângâindu-se de geam. Se opreau, câțiva urcau, câțiva coborau, apoi plecau mai departe. Trecuse zona de păduri și începea cea de dealuri. Știa traseul străbătut de-atâtea ori ca-n palmă. Poate că îl știa mai bine și mai demult decât roțile care-l duceau acum.
Legănatul autobuzului era altul decât legănatul apei și, în ritmul lui, care i se părea mult mai îmbietor și mai blând, își aminti de chinezul care îl găsise fără conștiință pe doc. Cum și dacă se târâse singur afară din container nu-și mai amintea. Dar chinezul chemase, în limba lui ascuțită, alți conaționali, și se făcuseră ciorchine în jurul lui, gata-gata să se apere de un inamic nevăzut.
-Nu, nu, eu nu, eu român! bâiguise și el, cu glas stins, către ei, dându-i prin cap, să spună în engleză că i-e sete și-i e foame tare, și să dea din mâini ca apucat.
Văzând că se uită în continuare suspicios la el, dădu o privire roată și îngăimă din nou:
-Dar unde sunt, în China?
-Da, ești în Chinatown. Sau de acolo vii? râseră chinezii de el.
Nu mai știa cum să mai procedeze și nici frica nu-i trecuse. Se făcu mic de tot, ca în banc, atunci când uita începutul strofei următoare, iar pe unul dintre ei îl cuprinse mila și-l lămuri:
-Ești în Anglia, în port, dacă vrei înapoi, te ducem, într-o oră pleacă transportorul mai departe. Nu cred că-i periculos, hai să-l debarasăm de-aici, și treaba lui după aia, zise pe urmă către tovarășii lui, nemaiașteptând răspunsul lui Mihai.
Îi povestiră, calmi acum, din două, trei vorbe, cum unuia dintre cei de acolo, la verificarea obișnuită, îi venise un miros dubios la un moment dat dintr-un container. Prin crăpăturile de la încheieturi ale acestuia, lăsate la plecare descoperite deliberat de Mihai, pentru ventilație, răzbătea un iz de murdar cu stricat și alte soiuri de arome neplăcute, care-l determinase să-i cheme și pe ceilalți și să caute înăuntru, scoțându-l astfel mai mult mort decât viu.
După ce se lămuriră cu toții că era doar un fugar, nicidecum vreun contrabandist, bandit căutat de Interpol sau orice altceva, dintr-o solidaritate ad-hoc a celor duși nelegal pe meleaguri străine pentru un ban în plus, chinezii îl spălară, îl hrăniră și-l duseră în oraș, făcându-i vânt, cu specificația să nu-l mai prindă pe acolo.
Nimeri într-o bodegă, unde-și făcu de lucru cam vreo săptămână la căratul și sortatul gunoaielor, ca să adune de drum mai departe, spre România, unde mâncă, din resturile de la alții, un soi de gelatină pe care n-o putea defini, dar nu era rea la gust și-i amintea de răciturile lui de acasă, cu care se umpleau mesele de sărbători de iarnă.
Și așa, în toiul verii, amintindu-și acum, în autocar, de pățaniile de la bodegă, i se făcu o poftă teribilă din nou de acele răcituri. Răciturile lui, despre care aflase abia când plecase din Moldova că toți ceilalți le spuneau piftii și râdeau de el când auzeau bizarul cuvânt.
Rămase pierdut cu privirea și cu mintea în coamele dealurilor. Răsărita - floarea-soarelui, cum îi zicea, iarăși, restul lumii-, era în pârg. Grâul, înalt și galben, adia stârnit de-o boare nevăzută. Păpușoiul - porumb, pentru oamenii de dincolo de granițele micii lui regiuni -, întrecea statul de om în înălțime. După cum arătau grânele, și fructele aveau, cu siguranță, rod bun anul acesta.
De unde atunci sărăcia din curțile oamenilor, cu atâtea roade bogate? De unde bogăția americanilor, cu atâtea pământuri sterpe și cu orașe cu zgârie-nori?
Rememoră, ca prin ceață, și trenurile cu care, fiind cel mai ieftin mijloc de transport, străbătuse continentul până să ajungă la autobuz. Trenuri cu tot felul de oameni, care vorbeau în tot felul de limbi și care - își dăduse el, de fapt, seama -, te întrebau ce mai faci numai ca să aibă pretextul să îți spună ce fac ei, adică să se plângă de tot felul de probleme.
Parcă lumea nu era așa de interesată cândva. Parcă vorbeau unii cu alții numai de dragul artei conversației. Sau era la fel dintotdeauna, și nu vedea el aceste nuanțe, fiind copil...

sursă foto: pixabay