Arhiva

Căutând o veioză cu senzori pentru vise – la cea veche mi se defectase un senzor și o cam luaseră razna visele de noapte – am dat fără să vreau peste un anunț interesant, un post liber de cercetător la Ministerul Iubirii. Mutaseră ministerul pe Strada Revederii, la intersecția cu Bulevardul Vremurilor Apuse. Știam doar ipotetic de existența lui, îl  crezusem mereu undeva, pe la marginea orașului, dar iată ce aproape de mine părea acum.

Voiam de lucru în principiu, deși nu mă grăbeam. Aveam din ce trăi, aveam destulă educație în cont și principii bine cotate la orice bursă, aș fi vrut doar să îmi ocup timpul într-un mod plăcut și util.

M-am dus, așadar. Am luat ușor concursul, aveam studii în domeniu, ba chiar m-au lăsat să-mi aleg și programul după câștigarea probei.

Însă primele săptămâni au fost un mic șoc și chiar am avut momente în care îmi venea să renunț, simțind că mă lasă puterea de organizare, concentrarea, discernământul, tot. Ce-am găsit acolo e puțin de nedescris.

Mă repartizaseră la arhivă, un fel de ordin de la un ministru pe care nu-l vedea nimeni niciodată, s-o rezolv în orice mod inteligibil - era vraiște de când nu mai clasificase nimeni nimic - înainte de a începe studiile pe caz.

Și-am găsit acolo, aranjând și triind, triind și rearanjând, stând de multe ori peste program la Departamentul Iubirilor Imposibile, toate iubirile... imposibile din lume.

Am fost pusă în temă cu faptul că oameni de pe tot pământul veneau și își declarau acolo iubirea de care nu mai aveau parte la un moment dat, din diverse motive și, din când în când, câte unul dintre ei revenea cerând o rezolvare. Asta se întâmpla însă destul de rar, în rest era liniște și aveam să lucrez, îmi spuneam, liniștită.

Nici nu știam că sunt atâtea feluri de iubiri, nu cunoscusem multe dintre ele, de unele doar citisem, pe altele nici prin cărți sau filme nu le întâlnisem... A fost foarte greu. Parcă de la începutul lumii nu făcuse nimeni nimic în domeniul respectiv. Aveam senzația frustrantă că nu se ocupase nimeni de finalizări vreodată și că oamenii fuseseră lăsați în mod barbar să se descurce singuri și parcă îmi părea rău pentru fiecare în parte din toate acele dosare încă nedesfăcute. 

Era cel mai prost gestionat departament al ministerului, dar am depistat totuși curând o clasificare inițială și fugară.

Iubirile pierdute ocupau cel mai mare spațiu din încăpere. Cu sub-ramuri ale pierderii lor, din prostie, din greșeală, din întâmplare. Mie-mi păreau cam la fel inițial, am sortat destul de greu dosarele respective, după multă și, parcă, inutilă analiză. Pe unele le-am mutat, pe proprie răspundere, la altă categorie. Ba, citind prea mult într-o seară niște cazuri, mi-am zis că la urma urmei ar trebui să fie un nume generic acesta, al iubirii pierdute, căci toate sunt așa oricum le-ai întoarce... de fapt, asta părea ideea de bază, că nu mai poți întoarce nimic. Ce căutam eu aici?

Când ajungeam la astfel de momente, mai stăteam o zi acasă, pentru refacerea capacității integrale de discernământ.

Iubirile neîmpărtășite, cu grea încărcătură psihică și ele, erau alt loc în care puteam s-o iau razna dacă mă scufundam în detalii prea mult. Știam că au psiholog automat de serviciu, dar îmi propusesem să nu îl folosesc. 

Iubirile sezoniere, de-o zi, de-o seară, de-o vară, de un an, au mers mult mai ușor, devenise floare la ureche să le recunosc. Dosare subțiri și amuzante, cu repercusiuni ușoare în timp pentru utilizatorii sentimentului respectiv. Le-aș fi mutat, după mine, chiar la alt minister, acela al Timpului Pierdut, dar se pare că aveau și ele farmecul lor, unic și inegalabil. 

Iubirile restrictive, blond și creț, brunetă cu părul lung, cum o fi dar cu ochi albaștri și altele, m-au cam scos din sărite, sper să nu fi fost prea superficială în aranjarea lor. Doar criteriul vârstei mi s-a părut mai relevant cât de cât. Mă uitam la pozele incluse în dosare și zâmbeam des singură, superficiali trebuie să mai fi fost oamenii cândva.

Iubirile interesate – aici  am râs mult cu colegii de care dispuneam ca ajutor în caz de nevoie, niște oameni tare de treabă pe care i-am rugat să vină să lucrăm împreună când am ajuns la ele. Am râs atâta pân-am dat într-un dezgust pe care trebuia să-l camuflăm bine, căci semnaserăm toți un contract de neexpunere a sentimentelor personale.

Iubirile neîmplinite m-au făcut să mă contrazic cu adjunctul ce mi se dăduse, voia să le separe în tipuri diferite și-mi propusese deja două: cea neîmplinită din cauza contratimpului partenerilor sau a motivației sociale și cea cu percepția tardivă a fenomenului. Am susținut, cu parțial câștig de cauză, că și atunci când înțelegi prea târziu că ai iubit sau că ai fost iubit e tot un contratimp, în fond. 

Rămăsesem cumva cu o nedumerire din cauza căreia am încurcat câteva dosare la un moment dat, nu distingeam întotdeauna diferența dintre iubirile neîmplinite și cele neîmpărtășite. Astfel că mi-am petrecut o săptămână detașată la un curs de implementare a informației corecte unde, cu exemple clasice, am înțeles. Romeo și Julieta erau încadrați, de exemplu, la categoria iubirii neîmplinite, deoarece cei doi își declaraseră sentimentele, dar, în urma unor evenimente tragice, acestea nu s-au definitivat niciodată. Iubirea neîmpărtășită, cu acest exemplu în minte, devenea brusc mult mai detectabilă, era de obicei aceea în care unul iubește și celălalt nu sau nu știe. Să fii doar unul într-un loc, timp și spațiu făcut pentru doi mi se părea cel mai trist fapt din lume, iar iubirea de sine, cea care propulsează astăzi tot bunul mers al societății noastre actuale, deși m-am supus și eu ei, obligatoriu, nu mi s-a părut niciodată că poate ține loc de celălalt.

Iubirilor bolnave le-aș fi dat altă denumire, deși nu aveam voie să schimb nimic din proprie inițiativă. De fapt, cred că tot o boală trebuie să fie aceea în care, după cum am citit, tragi de cineva sau îl ții infinit lângă tine, independent de dorința acestuia... Brrr. Și nu par două-trei, cu cât mă îngropam mai mult în timp, cu atât se înmulțeau și cazurile de iubiri bolnave. Fii calmă, îmi spuneam de fiecare dată, hotărâtă într-un final ca, la prima ședință generală, să propun mutarea lor definitivă la Ministerul Faptelor Rele. Chiar nu-i dăduse nimănui prin cap?

Iubirile gratuite erau printre ultimele. Dosarele erau scurte, unele subțiri de câteva pagini, deoarece cuprindeau doar numele și poza ofertantului de iubire gratuită, nu și datele beneficiarilor. Dar, în ciuda numelui așa de frumos dat, îmi părea nejustificată denumirea, iar iubirea aceea mi se părea atât de inutilă, încât i-am făcut un semn mic, să o pun și pe ea în discuție la viitoarea întrunire generală a ministerelor, deși n-aveam încă contra-propunere. Numele Mariei Magdalena și al lui Don Juan, rămași ilustrativi, îmi întăreau însă senzația că ceva nu este în regulă.

Toate mergeau acum ca pe roate, era slujba ideală, făcusem suplimentar și câteva cursuri de neimplicare emoțională.

Până într-o zi. De fapt, noapte. 

Căzuse serverul local și puținii clienți momentani nu mai puteau fi redirecționați la rafturile lor, iar eu nu îmi puteam continua munca de arhivare. Nici nu-mi aminteam când se întâmplase ultimul impediment tehnic, le crezusem eradicate. 

Cei care își doreau cu adevărat ordine în viață m-ar fi putut reclama, căci mulți mă căutau tocmai din cealaltă parte a Pământului, unde era zi normală, cu soare, și nu înțelegeau ce se întâmplă. A trebuit să iau Taxiul Drumului Unic până la serviciu și să caut manual în încăpere câteva bibliorafturi.

Ajunsă, m-am pus pe scotocit, cu ochii pe numele trecute pe o hârtiuță, să nu greșesc. S-a oprit și curentul, am șoptit câteva vorbe neaparținând niciunei religii cunoscute. Știam că-i interzis să vorbesc urât, dar am profitat că nici camerele nu funcționau. 

Și, cu ochii lipiți de somn, într-o stare deloc conformă cu regulamentul și cu o lanternă pâlpâind, aproape să termin, am dat din greșeală peste un sertar rămas încă nearanjat cu iubiri neîmplinite. Din el a căzut, ca într-un film nevăzut niciodată și totuși știut pe dinafară, un dosar prăfuit, pe care era scris, cu literele mari, rotunde și clare, numele meu. Și încă un nume alături, un nume de care uitasem demult, un nume parcă din altă viață, scris negru pe alb și el, neclintit în perdeaua de ceață din ochii mei larg deschiși.

Afară începuse să fulgere. Cădeau sporadic primii stropi, iar gândul programat de la angajare, că ar fi trebuit să declar această descoperire ca pe un eventual conflict de interese între mine și biroul în care lucram, era ultimul care m-ar mai fi putut interesa.