Aventuri pe Dunăre

După doi ani petrecuţi în Brăila, pe Dunăre, ştiam ce înseamnă: greci şi lipoveni! Aveam să aflăm ce fel de om era noul nostru prieten. Se oferise să ne ducă cu barca cea nouă la Ghecet.

- Să ştii că n-o să fim numai noi. Aducem și o fetiţă lipoveancă. Crezi că ai barca suficient de mare ca să încăpem toţi? 

- Desigur, e pescărească! protestă el, jignit de întrebare. Cum de v-aţi găsit să vă împrieteniţi cu lipovenii? 

- Eu nu mă despart de Nastea! se bozumflă Lemoni. Mai bine nu vin aici decât să nu ne mai plimbe cu barca moş Porfiri! 

Atmosfera se încinsese. Virgil tăcea ca peştele, fiind la mijloc. Nu i-ar fi convenit nicio despărţire, însă, dacă la asta se ajungea, îi cunoșteam preferințele. 

- Ştiu ce vrei să spui, Leftheris, am intervenit eu. Cunosc mentalitatea grecească. La rândul nostru, suntem fii de marinari, nepoţi de greci. Sunt curioasă să îți aud părerea după ce o vei cunoaşte pe Nastea. E o fetiţă drăguţă şi isteaţă. Eu sunt româncă, voi sunteţi greci, ea lipoveancă – totuşi,  dacă vrei, putem fi prieteni cu toţii. 

- Bine. Mâine vin cu voi, răspunse el pe un ton indiferent. 

A doua zi, barca pornea, având la bord „echipajul” complet. Nastea stătea în faţă alături de Lemoni. Dunărea mi se părea feerică: vadul Ghecetului, sălciile... Niciodată nu vizitasem satul când făcusem plajă acolo.

Avea drumuri prăfuite, unele nepavate, altele cu pavaj format din două rânduri de dale pătrate, ca în parcurile capitalei. Între ele şi mijlocul drumului se aliniau straturi de flori multicolore: petunii, zorele, regina-nopţii, ocheşele, anemone… Câte o capră sau o oaie rătăcită smulgea firele de iarbă dintre flori, întregind astfel decorul vechi, odihnitor. Îmi plăcea aici. 

Nastea îşi luase în serios rolul de ghid. Ne-am oprit în faţa unei case cu gard verde, unde ea începu să strige:

- Mura! Mura! 

Apăru o fetiţă înaltă, drăguţă, cam de vârsta Mihaelei. Au schimbat câteva vorbe în limba lor. Prietena noastră îi povestea verişoarei ei despre noi, cum am adus-o „cu barca, cu un băiat grec, care vâslea şi cânta” (de fapt cântasem şi râsesem cu toţii), că ne era dor de Daşenka… 

- Daşa nu-i la mine, e la Katiuşa. Mă duc să le chem. Aşteptaţi o clipă! 

Cât stăteam în curtea mică, la fel de plină de flori ca şi strada, am văzut apărând din casă capul unei fetiţe de vreun an şi jumătate aproape doi. Nastea a luat-o de mână pe micuţa desculţă, îmbrăcată cu o rochie ce-i venea până la glezne, fără îndoială, a unei surori mai mari. 

Între timp se întorsese Mura, cu verişoarele ei. Katiuşa avea vreo unsprezece ani. Semăna cu Mura, care îşi merita pe deplin numele: până acum nu mai văzusem lipovence brunete. Adevărul e că le bronzase soarele Dunării după o vacanţă întreagă şi doar ochii albaştri-verzui le luminau în mod deosebit chipurile încadrate de un păr aproape negru. 

Ne era sete, dar la rugămintea noastră Mura ne aduse un lichid tulbure, pe care l-am înghiţit cu noduri. 

- La Ghecet se găseşte greu apă, se scuză fata. Avem numai două fântâni în tot satul. E pământul prea tare. Spălăm şi gătim mai mult cu apă din Dunăre. 

Daşa îmi sărise în braţe demult, iar cea mică mi se agăţase de poale. Le învârtisem pe rând şi le legănasem. Mura a văzut-o pe Daşa cum îmi oferea două boabe de strugure. 

- Vai, Daşa! Nu atât! Luaţi-vă fiecare câte un ciorchine. 

Aveau o boltă de viţă umbroasă, cu struguri dulci, o bunătate, din soiul dobrogean Afuz Ali. În fond, ne aflam în judeţul Tulcea, patria strugurilor. 

Katiuşa ne rugă s-o luăm cu noi la întoarcere. Avea de vorbit cu moş Porfiri. Leftheris a acceptat. Pe la ora şase am părăsit Ghecetul. Mişcările line ale lopeţilor și legănarea Dunării mă făceau să simt că aparţin pentru totdeauna tărâmului acestuia de ape şi legende, care mă vrăjise cu iţe neştiute. Aruncam flori în Dunăre, ca o ofrandă mută zeiţei albastre… 

În mijlocul fluviului s-a apropiat de noi o altă barcă, din care se iţeau trei capete blond-arămii, cu părul zburlit: trei băieţi cam tot de vârsta noastră. Katiuşa stătea între mine şi Narcisa. Îmi şopti la ureche:  

- Să vezi panaramă! Şi n-avem decât doi băieţi… Barca e grecească. Fata care o ţine în braţe pe Nastea seamănă a grecoaică, iar vorbele noastre nu-i sperie. 

N-a apucat să-şi termine șoapta, că băieţii le-au strigat Nastei şi Katiuşei în limba lor: 

- Ce s-a întâmplat, fetelor, v-au răpit grecii? Vă salvăm noi! 

- Lăsaţi-ne în pace! V-a cerut cineva ajutorul? Ei sunt prietenii noştri. Nu vă băgaţi! 

- Ne-o fi frică de o barcă plină cu fete! E atât de încărcată, încât abia se mişcă. În afară de o înjurătură, ce ne-ar putea face cavalerii voștri? răspunse altul, apropiind barca tot mai mult de a noastră. 

- Poate că ei doi nu pot lupta împotriva voastră, dar am un frate mai mare ca voi, le replică Nastea. Țin minte numele bărcii voastre să i-l spun. Iar bunicul e sta­rostele pescarilor brăileni. Ei știu cum să vă găsească. 

- Vanea, ar fi mai bine să plecăm. Asta mică e sora lui Serea. 

- Ei, dacă spuneţi că grecii sunt prietenii voştri… Drum bun! Noi vă crezusem prinţese răpite. 

Al treilea tăcea înverşunat. Îndepărtă brusc barca şi lăsă vâsla pieziş în apă, stropindu-ne zdravăn. Virgil, Leftheris și cu mine am luat rafala în plin. Arătam ca trei pisoi plouați. Ne-am văzut de drum, pomenindu-i în gând. Nu ne topea. 

- Îţi mulţumesc, Katiuşa! spuseră Narcisa şi Mihaela într-un glas. Ar fi fost în stare să ne scufunde barca! 

- Nu de mine s-au speriat ei, ci de fratele Nastei. Să nu luaţi în seamă povestea asta. Dunărea e mare. Se vântură pe ea oameni de treabă şi derbedei. Cu ai noştri am avut de-a face acum. Golanii greci ne taie nouă năvoadele şi ni le pradă. Ură este peste tot: în oraşe, în sate, pe apă. Prietenie, mai rar! Nastea şi Daşa mi-au vorbit despre voi. Am auzit numai lucruri frumoase, altfel n-aş fi îndrăznit să vin în barca voastră. Vă așteptăm oricând la Ghecet! Pe voi n-ar trebui să vă atingă nicio faptă rea. N-aţi contribuit la întărirea urii.

Cuvintele Katiuşei îmi luaseră piuitul. Atâta judecată la un copil de unsprezece ani, când, eram sigură, acasă i se spusese că grecii sunt oameni răi şi încrezuţi, la fel cum nouă ni se zicea să nu avem de-a face cu lipovenii, că sunt cruzi, murdari şi bădărani. 

- Ai auzit ce spunea Katiușa? l-am întrebat pe Leftheris mai târziu, în timp ce urcam spre centru, pe strada Traian. Cred ca gândeşte cel mai corect. 

- A fost o zi frumoasă, în care am învăţat multe. Ai avut dreptate aseară, Marina! Eu altceva îmi închipuiam. Dacă mă primiţi, pot să vin şi mâine cu voi, oriunde vă duceţi? 

- Desigur; eşti binevenit!