Babilon - jurnalul unui interpret

Am străbătut culoarul mult prea lung al secției de terapie intensivă, despărțind ca o apă invizibilă cele două rânduri de oameni. Tăcuți, așezați pe gresia neutră, purtându-și capul în palme și coatele rezemate pe genunchii moi, prea moi. Identici ca picăturile de ploaie rece, când nu mai știi care a atins prima pământul și care a venit la urmă. Care a luat cu ea trufia norilor și care și-a așteptat resemnată rândul la glorie. Care a strălucit și care a rămas timidă în umbra celei strălucitoare. Căci în cădere, au atins același culoar. Culoarul secției de terapie intensivă, unde nicio strălucire nu e mai presus de durere, nicio glorie nu estompează culoarea macabră a incertitudinii.
Am trecut pe culoarul lor, ilicit și cu credința că la capătul lui mă așteaptă un miracol. Încă unul.
Asta mi se trage din copilărie, când mă piteam în cămăruța cu vedere și auz spre grădină și citeam povești nemuritoare. Nu mă ascundeam pentru că nu aveam voie să citesc, ci pentru că poveștile prindeau o altfel de viață în incinta strâmtă a camerei mici cu ferestre spre grădină.
Acolo se înghesuiau toți. Prințesele cu rochii alese și vieți pline de suspans, asuprite de balauri furioși și frustrați, salvate mereu de Feți Frumoși și deștepți, și viteji. Orice instanță te condamna la fericire, orice așteptare era împlinită, orice efort răsplătit, orice dorință transformată magic în realitate, și nu o dată în viață, am simțit ca trăiesc povestea. Și am simțit, nu o singură dată, că aripa minunilor te poate atinge atunci când crezi suficient de mult în ea.
La capătul culoarului secției de terapie intensivă, matematica minunilor este însă o disciplină nouă. Se numără pe degetele de la o singura mână, cea cu care ștergi fruntea fiului conectat la aparate.
Pe stânga este o ușa, iar în spatele ei, o mamă. Și un fiu. Un fiu conectat la o serie de aparate pe care noi nu le știm. Sunt mistice și bolborosesc, ca o religie care se roagă înainte de răsărit la mai mulți zei. Nu doar la unul.
După colț, o altă cameră. O mamă. Doi prieteni de familie. Un medic. O asistentă. Eu, filtrul prin care ziua de azi trebuie așezată în perspectiva celei sumbre de mâine. Dacă aș fi uitat cuvintele, poate aș fi amânat deznodământul. Dacă nu aș mai fi știut înțelesul cuvântului moarte, poate l-aș fi tradus viață. Dacă…
În altă zi, nu departe, aprind și eu, ca mulți, o lumânare la capul lui. Al fiului mamei lui.

Celula camerei din arest e strâmtă. Avem loc cu toții. Inculpatul, eu, avocatul. Pe perete, un buton roșu. Un pat, o măsuță și chiar două scaune. Eu mă așez pe pat și despart lumile lor. Ca o apă invizibilă. E tânăr, i-au promis cinci sute de euro și nici nu era mare lucru de făcut pentru ei. Dar pe partea bancnotei pe care nu a văzut-o, stă desenată o zi lungă, rece și fără niciun sens. Același fel de mâncare, care egal se împarte în anticamera singurătății. Mai prinde câte o țigară și, dacă are noroc, o vorbă pe care o înțelege. Cât mai rămâne aici, cât îi dau, ce îl așteaptă, presupuneri. Îi pare rău și ape i se preling pe obrajii tineri. Ar fi vrut să se spovedească, ar fi vrut. Însă preasfințitul nu i-a dat preotului dezlegare să practice credința în închisoare. Nu știm de ce, dar nici nu are de ales. Departe de tot ce știe, privește în gol printre niște gratii pe care nu le înțelege. Odată ieșit, va ști că data viitoare, prețul libertății trebuie sa fie dublu. 1000 de euro. E cu totul altceva, și dacă tot nu s-a spovedit, e aproape ca și când nu ar fi păcătuit.

În curtea din grădina casei cu povești nemuritoare stă iarba, înaltă. Din camera mică ieșeam și intram când doream. Cu sentimentul ăsta de libertate mi-am purtat deseori visele pe culmi îndrăznețe, fără teama de a le frânge în cădere. Iarba înaltă din curtea casei e ascunziș. Acolo știi că ai putea deveni invizibil, ca o apă imaginară care desparte lumi divergente. Sau le apropie, depinde din ce parte privești curgerea ei. Construiesc un cort și adun copiii din vecini; hotărăsc că trebuie să ne jucăm de-a limbile străine. Încep eu. Regula e că nimeni, dar nimeni nu are voie să spună ceva pe înțelesul celorlalți. Eu am decis asta. Sau cel puțin, așa am crezut. Joaca e fantastică și ne pierdem în ea. Eu par a-i înțelege pe toți, trișez puțin. Apoi îi ajut să se înțeleagă între ei. Se luaseră de la niște mașinuțe de lemn și pentru că nimeni nu le spusese că se pot înțelege prin semne, crezuseră că sunt dușmani. Când ies din cort, râd de pățanie și îmi mulțumesc, fiecare pe rând. Apoi uităm de tot și mergem să dăm foc la o șură de paie foarte uscate. Ninonino…

În sala de așteptare îl recunosc imediat, el mă recunoaște după ie, în zilele alea purtam o ie albă cusută cu negru. O cumpărasem din Brașov, de la un magazin îngust și lung, nu departe de Biserica Neagră. Îi vad mâinile în timp ce îmi explica ce îl doare, în amintire îmi aduce un copac mult prea lovit de furtuni, cu coaja crăpată, rupt din rădăcini. Copacul îl văzusem frânt de multe ori, pe marginile speriate de după furtună ale autostrăzilor largi și tăcute. Strânge să îi ia băiatului garsonieră la Bucur Obor, e aproape de centru și de metrou, iar dacă o să vrea mai târziu să o închirieze, o să fie simplu. Are rată la mașină, cam mare rata, dar și mașina e pe măsură, se merită. Muncește în ture de noapte, e mai bine plătit. Stă cu prietena lui, ea are doi copii. Mici. Cei mici dorm, când ei pleacă la lucru, se furișează în noapte pe la trei, să nu îi trezească. O fată și un băiat. Ce noroc! Copiii dorm mai departe, neștiutori, neștiuți. Dar au telefon și, la o adică, sună ei…
Îl doare tare spatele, șira îi e tocită de muncă, de noapte, de economii.
Și iar îmi chem minunile, le rog sa vină și să îl aibă în grijă, să îl învețe mersul lucrurilor, să îl învețe sa pună limite, să se mai odihnească, să mai trăiască. El nu a citit poveștile nemuritoare, și din acest motiv nici nu știe că Ilenele Cosânzene și Feții Frumoși sunt gata în orice clipă să îi vină în ajutor. Iar dacă nu știe, nici nu îi poate chema. Îi chem eu, încerc, îi aduc pe rând din cămăruța unde pentru prima oară i-am întâlnit, și le distribui cu autoritate sarcini fiecăruia. Duminicile nu se odihnesc. Ilenele și Feții dau și ei semne de oboseală. Mă ajunge îndoiala. Oare îi vor putea salva pe toți? Ajută măcar prin noapte?

Din camera de la capătul coridorului lung al secției de terapie intensivă, din celula strâmtă a condamnatului la viața cumpărată pe un peron, din sala de așteptare a medicului de gardă, care vindecă promisiunile ținute cu prețul sănătății și al vieții, aud toate aceste voci care, docile, fac așa cum au fost nevoite. Vorbesc limbi de neînțeles și au uitat de mult să creadă în minuni. În Ilene Cosânzene și în Feți Frumoși.
Din sala de nașteri se aud țipete lungi, ale vieții…

sursă foto: arhivă personală