Ce nu-ți spune nimeni, înainte să devii mamă

Te ridici din pat, frântă, cu dor nebun de zilele în care leneveai până la 11. Nu te-ai mai pieptănat din weekend, ai același coc, răvășit în toate părțile, pijamaua descompletată, pătată cu grișul de la cina copilului.
Pe el îl schimbi în grabă, îi dai să mănânce, apoi, îți permiți luxul să-ți faci o cafea. Evident, cu conștiința încărcată de remușcări și cu speranța că o să și o bei până mâine.
Pui zahăr, un pic de lapte, o guști. Are o tentă acră. De fapt, nu e nicio tentă, e acră bine. Știi și de ce, dar nu-ți mai pasă. Dacă ai noroc, după două-trei guri, poți sta liniștită la toaletă. 15 minute de tiktok!
Îți amorțesc picioarele și, în timp ce ți le masezi, îți dai seama că nu ți-ai mai tăiat de mult unghiile. Dar presimți că nici azi nu e ziua să o faci.
Și uite-așa, te prinde ora 10, iar casa îți arată deja ca după trei detonări consecutive de C4, însă, chiar ajungi să nu-ți mai pese.
Ai „investit” 470 RON în jucării din lemn, și în altele sugerate de mămicile zeițe organizate în fel de fel de grupuri, ca, până la urmă, umblătorul cel mic să roadă satisfăcut Peturile de 2l sau să zbiciuiască extaziat pereții cu vreun cablu, smuls în mod paranormal din prelungitorul bine fixat.
Îl lași desculț, ca o mamă iresponsabilă, fiindcă nu ai încălzire prin parchet, realizând apoi că ai dat 180 RON pe niște papuci pe care îi va purta cam de patru ori în total. La fel cum s-a întâmplat cu hainele din mall, și alea 580 RON, când îl îmbraci, de fapt, cu aceleași overall-uri căpătate. Mda, e ca și cum ai fi făcut cozi zmeului din zdrențe de bancnote, fiindcă n-ai nici spirit de comerciant, ca să le revinzi, nici prietene nefițoase, care să primească lucruri purtate, spălate și respălate.
Copilul e vioi, se mișcă mereu, vrea joacă. Iar tu îl ridici, sau te apleci, sau fugi după el, de fiecare dată realizând că te doare întregul trup: de la coloană, la șolduri, la bazin și pelvis, apoi brațele, capul și alte organe, despre care habar nu ai cum au hotărât să se reorganizeze după lunile de sarcină. Și în afara antiinflamatoarelor sau a alcoolului, servit ocazional după ce l-ai culcat pe ăla mic, nu-i pasă nimănui de tine. Dar când îi vezi zâmbetul, care dezvelește tot mai mulți dinți, uiți de suferință, întrebându-te aiurea de ce viața e atât de nedreaptă, că nu-i poți da și lui pită cu salam și-o bere, când n-ai chef să faci conopidă la abur și somon cu lămâie la airfryer?! Iar întrebarea tocmai îți amintește că și de-a lungul zilei de azi, ai apucat să mănânci… mai nimic (ieri linseseși blidul lui, ceva resturi de paste cu papricaș), deși, în ciuda impresiei tale că ai trăi la limita existenței, ești la fel de grasă, burta e la locul ei, sânii, tot mai jos. Tu, însă, ridici capul și îi zâmbești înapoi copilului.

Suntem în 2021, totuși hormonii au rămas la fel de tabu precum misterele Insulei Oak. Un soi de fantome și strigoi în care nimeni nu crede, cu toate că, parcă ceva-ceva au auzit despre ele. Și degeaba le cauți explicații medicale, căci atunci când afli de ce îți vine să plângi compulsiv șase săptămâni după naștere (asta în cazurile fericite, fiindcă în altele, săptămânile pot deveni ani), de ce apar migrenele, bufeurile sau frisoanele în timpul supralactației sau a suprimării ei, care e cauza furiei sau a anxietății după o despărțire, sau de ce simți nevoia să urli tot vocabularul adunat dintre blocurile gri, când cel mic plânge fără motiv, chiar atunci când afli că fenomenul se manifestă ca un normal dezechilibru hormonal, căci no, ai conceput și ai purtat nouă luni în pântec un om… vine o mătușă, o soră, o prietenă și-ți spun:
„Da’ ce, dragă, nu ți-e bine? Revino-ți! În loc să te bucuri că ai ce alții n-au, te vaiți ca o smiorcăită?”
Iar tu, exact de astfel de cuvinte ai nevoie! De femei care, în loc să te susțină, să lălăie că e normal, că trece, sau, dacă nu trece, te vor ajuta ele să te simți… mai deprimată decât ești deja.
Dar nu e tot. Mai încolo, când îți văd copilul, toate sar zgomotos, și ți-l strâng, și ți-l analizează dacă e urechios, dacă are păr, gene, nas, dacă i-ai tăiat unghiile, dacă nu e prea negru ori prea alb, dacă are dinți, și câți, dacă picioarele-i sunt strâmbe, fiindcă nu i le-ai legat după naștere.
De tine, nu-i pasă nimănui. Nici de nesomnul tău, nici de oboseală, nici că poate nu mănânci, nici că poate ai devenit labilă, pentru că, în fond, tu ți l-ai dorit!
Maxim, o să primești niște observații de prost gust:
„Ah, dragă, arăți cam rău; ar trebui să te aranjezi puțin, nu te neglija! Dormi și tu când doarme copilul, lasă curățenia și gătitul, acum ai alte priorități”
Ei, da, de sfaturi tâmpite, necerute nimănui, și de proști, e plin Pământul!
Sfaturi, păreri, reproșuri…
Dacă ai născut natural și alăptezi, ai să apari în cărțile de istorie. Dacă ai apelat la bisturiul cezarienei, nu ești mamă.
Dacă nu alăptezi, vei avea un copil bolnăvicios; dacă îl alăptezi mai mult, va fi prea atașat de tine, apoi, oricum, după șase luni, laptele e apă chioară!
Dacă doarme, ce noroc! Dacă rămâne treaz, e vina ta.
În concluzie, mereu te vei zbate în Purgatoriul mămicilor din grupuri și al femeilor de vârsta a treia.
„Dă-i ceai, că moare de foame! Nu, nu ceai, dă-i zeamă de fructe! Ba nu, fructul întreg, pasat, e sănătos. Mai bine, gălbenuș crud, frecat cu zahăr. Aaa, cum să-i dai salmonela îndulcită?”
Ba șosete și vestă de lână, că e frig, ba să nu-l înveți cu căldura.
„Spală-l zilnic, deși e suficient numai sâmbăta. Dă-i topănci cu gleznă, să-l susțină, fă-i program fix din X în X ore, lasă-l liber, să se bucure, însă nici prea liber, că te șantajează… ”
La finalul zilei, chinuindu-te să tragi cu mâna o linie strâmbă, concluzionezi că ABSOLUT NIMIC nu contează din sfaturile de împrumut. Că viața e scurtă, că trece al naibii de repede și că tot rostul ei se rezumă la familie. Indiferent de formele în care se manifestă.
Dacă familia e un haos? Da, unul cu destule găuri negre!
Dacă, uneori, pare un circ? Desigur, unul cu momente sălbatice și hohote de râs!
Dacă e greu? Al naibii de greu! Dar merită. Merită mai mult decât orice pe lume!

sursă foto: pixabay