Cimitir

M-am rupt o zi dintre cei vii,
Să văd cum voi ajunge-a fi.
Și-n cimitir mi-am amintit ce știu
… că poate mâine nu o să mai fiu.

Am citit ani, am văzut flori,
Câțiva copii ce alergau sub pomi,
Totul în jur mi se părea obișnuit,
Dar cimitirul era rece, amuțit.

Cu ochii-am mângâiat cruci aplecate
Și numele pe ele caligrafiate.
Parc-auzeam și slujba… sau era un vis?
Nu mai conta, speram să fi ajuns cu toții-n paradis.

Îmi beau cafeaua pe o bancă lată,
Privind în jur, în mutul cimitir.
Nu vreau să mor, fără a fi trăit vreodată,
Deși nu-s sigur că pricep ce-nseamnă ”a trăi”.

Și cuget: de-am să revin aici, cu pași tăcuți,
Pe-aleile înguste, printre necunoscuți,
Aș vrea, cât mi se odihnește trupul ostenit,
Un mut necunoscut să-mi spună: ”Am trăit!”

Las banca-n urmă și mă duc ‘nainte,
Mă-ntorc la visul nevisat, de a trăi,
La lumea viilor, făcută din cuvinte,
Și la speranța tristului ”a fi”.

Nici n-am curaj să mai întorc privirea
Să văd cum se trăiește nemurirea,
Căci știu, voi deveni și eu un suvenir
În neuitatul, mutul, mortul cimitir.

sursă foto: arhivă personală