Copilărie

-Hai, treziţi-vǎ! Sǎ mergem la Purcica!
Oare cine ar fi bucuros sǎ se trezeascǎ, sǎ meargǎ la Purcica? A, nu ați auzit de Purcica? Recunoaşteţi mǎcar cǎ până şi numele e ridicol!
Purcica e un fel de ţarc. De fapt, sunt douǎ ţarcuri: unul pentru femei şi altul pentru bǎrbaţi. Acolo, nudiştii se prǎjesc la soare, se dau cu un nǎmol negru şi urât mirositor, dupǎ care aşteaptǎ ca nǎmolul sǎ se usuce. Uscându-se, ți se strânge pielea şi se formeazǎ o crustǎ ȋn care abia te mişti. Dupǎ ce s-a uscat bine de tot şi arǎţi ca un animal din epoci geologice de mult apuse, poţi merge sǎ te speli. Dar chiar şi dupǎ ce-ai frecat îndelung, mirosul acela de nǎmol persistǎ. De unde probabil şi numele: Purcica. Te simţi exact ca o purcicǎ, care s-a bucurat de rǎcoarea bǎlții de nǎmol. Și simţi cǎ miroşi exact ca un purceluş…
-Haideţi, copii, cǎ se-nnoreazǎ! Sǎ nu vinǎ ploaia!
Se ȋnnoreazǎ? Ce bine! Dacǎ plouǎ, am scǎpat de Purcica!
Deschid timid un ochi, sǎ vǎd cum se-adunǎ norii!
Ieri a plouat toatǎ ziua. A fost genial! Am jucat remi cu bunicii, cu unchii şi cu mǎtuşile mele. Casa bunicilor rǎsuna de râsetele noastre; eram strânşi ȋn jurul mesei din sufragerie.
Spre searǎ, m-am dus ȋn camera fetelor: Silvia şi Angelica, surorile mai mici ale mamei. Silvia e tânărǎ, profesoarǎ de limba românǎ, Angelica e studentǎ, viitoare inginerǎ. Mi-e milǎ de ea, când vǎd ce mult ȋnvaţǎ, şi ce greu mi se pare…
Chiar dacǎ sunt ocupate, mǎ primesc ȋn camera lor. Acolo, stau cuminte şi mǎ bucur de prezenţa amândurora. Sunt atât de frumoase!
Și are Silvia o pǎpuşǎ, primitǎ de la prietenul ei! E cea mai mare şi cea mai frumoasǎ pǎpuşǎ pe care-am vǎzut-o vreodatǎ. Rochiţǎ și cizmuliţe roşii, şi pǎrul lung, de culoare gri. Parcǎ mi-e şi teamǎ s-o ating!
Deschid şi-al doilea ochi. E linişte! Nu ne mai strigǎ mama.
De fapt, ȋmi dau seama c-am visat! Sunt la Iaşi, ȋn patul din camera bunicilor.
Din tabloul de pe peretele din faţǎ, mǎ priveşte o fetiţǎ. Are ochii mari, ȋntrebǎtori, şi bucle blonde.
Mi-amintesc ce dragi îi erau bunicului acele bucle. A ținut neapărat să ne oprim la fotograf, înainte de-a ajunge la coafor. Fetița cu bucle blonde urma să meargă la grădiniță, la Galați, lăsând în urmă și buclele, și casa bunicilor.
Bunicului i-a părut rǎu de bucle, dar mai ales de plecarea fetiţei. A pǎstrat mulţi ani cutiuţa cu şuviţele aduse de la coafor, apoi, le-a luat cu el, pe drumul cel fǎrǎ de întoarcere.
Fetiţei nu-i pǎrea nici rǎu, nici bine. La trei anişori, viaţa curge ca un râu de munte, zglobiu şi tumultuos. Chiar dacǎ mai ȋntâlneşte obstacole, trece peste ele sau le ocoleşte, grǎbit sǎ ajungǎ… nici el nu ştie unde. Ce bine e sǎ fii copil ȋn casa bunicilor!
Și totuşi, în ochii fetiţei din tablou, ȋntrevǎd o mulţime de întrebǎri. Oare până azi, câte şi-au gǎsit rǎspunsurile?
Fetiţa aceea sunt chiar eu! Mǎ mir. Și mǎ ȋntreb, în același timp: chiar eu?
Celulele de-atunci au murit, înlocuite de altele şi altele noi. Doar ADN-ul a rǎmas neschimbat… Cât de departe trebuie sǎ cǎutăm, pentru a ne regǎsi!
Și totuşi, amintirile sunt atât de vii! Trǎirile și emoţiile le-am pǎstrat intacte. Oamenii dragi, care nu mai sunt acum, trǎiesc totuşi prin noi, ne dau putere. De fapt, nici noi nu mai suntem ceea ce am fost, ci doar o amintire, un portret, o fǎrâmă de ADN.
Oare și o parte din noi va trǎi prin cei ce ne vor urma?

sursă foto: arhivă personală