Din jurnalul unui pozitiv Covid

Nu am fost niciodată un pesimist, deși până să-l am, nu știam ce să cred despre acest virus, pentru că informațiile auzite erau contadictorii. Totuși, înainte de a mă îmbolnăvi, vedeam altfel lucrurile…

21 oct. 2020
E seară iar… Mă simt extrem de obosit, însă sunt fericit fiindcă au mai trecut 24 de ore și nu mă număr printre cei bolnavi de Covid. Îmi tot spun că: orice zi fără simptome e un câștig. Un pas înainte spre momentul în care va apărea vaccinul.

22 oct.
M-am trezit strănutând. De câteva ori. Mă urc în mașină, pornesc spre birou. 20 de minute și ajung la Bruxelles.
În încăperea de la etaj, mi se pare cam rece. Le-o zic și colegilor, doar că ei se pun pe glume, fiindcă înăuntru era foarte cald.
Timpul trece, încep frisoanele. Îmi dau seama că mi se întâmplă ceva, nu de bine… și chiar nu e!
Gândul mă înspăimântă. Brusc, intru în panică. Trebuie să ajung acasă… Trebuie să ajung acasă…
Încă 25 de minute în mașină - la ora prânzului, Ringul e aglomerat.
Sunt prea agitat. Mă bag în pat și continuând să frisonez, încerc să-mi încurajez psihicul: fii tare, nu poate fi Covidul. Mască, mănuși, distanța respectată, nu, nu e decât o banală răceală!

Să fi bănuit prin ce urma să trec…
Ați avut vreodată sentimentul că va veni o zi în care veți fi obligați să folosiți o toaletă publică? Una dintre acelea în care știți că miroase respingător și de care vă feriți mereu, dar în care la un moment dat va trebui să intrați, pentru că nu aveți încotro?
Ei bine, diferența dintre acea oribilă toaletă și experiența infectării cu Covid este uriașă, fiindcă prima durează doar câteva minute.

24 oct.
Cu 72 de ore înainte, totul începuse exact ca o răceală, apoi am crezut că era gripa de sezon: trei zile în pat transpirând, cu groaznice dureri de cap, de oase, de mușchi, de ochi, de spate… nimic din corpul meu nu părea să fi scăpat.
Însă în noaptea asta m-am trezit brusc, fiindcă nu mai reușeam să respir. Parcă aveam o curea în jurul plămânilor. Atât de strânsă, că nu mă lăsa să-mi iau cât aer aveam nevoie.
Senzația nu-mi era străină. Când mai jucam un fotbal cu băieții și primeam o minge puternică în piept, cădeam din picioare, la fel de neputincios. Și nimeni nu mă putea ajuta. Eu îmi priveam coechipierii, ei mă priveau pe mine…
Am intrat din nou în panică, iar pentru două ore am rămas în șezut. Mi-era teamă că dacă mă întind, nu aveam să mă mai ridic.
Am încercat să-mi păstrez calmul. În zadar. Casa se învârtea cu mine.

25 oct.
Nu are rost să-mi prelungesc agonia. Trebuie să ajung la spital!
Mă îmbrac și mă duc la Urgențe. La recepție sunt întâmpinat cu scepticism. Mi se pun foarte
multe întrebări și, într-un final, sunt direcționat spre zona unde ambulanțele transportă cazurile
grave.
O asistentă m-a avertizat c-ar fi durat minim două ore, până m-ar fi preluat un medic. Auzind-o, am crezut că exagerează, căci avertismentul sunase ca o absurditate. I-am priceput rostul când au sosit alți trei pacienți, într-o stare mai jalnică decât a mea.
Privindu-i, n-am îndrăznit nici să mă minunez, nici să mă înfurii. Doar mi-am zis resemnat: ”dacă atunci când ai ieșit din casă mai trăgeai speranțe că poate nu ai Covid, fii sigur că nu vei
pleca fără el din spital.”
O oră și 45 de minute am așteptat să mă consulte careva, apoi am văzut agitație prin geamul ușii de unde urma să iasă medicul. Omul se… echipa.
M-a strigat și am intrat împreună într-un fel de cort cu de toate. Parcă aveam în față un soi de astronaut de la NASA, pregătit pentru o nouă misiune: salopetă, vizieră, mască, ochelari…
S-a așezat în fața unui computer și pornit șirul de întrebări, se chinuia să înregistreze informațiile pe care i le murmuram. Nu-i era ușor să vadă ce scrie, la un moment dat chiar s-a ridicat să modifice poziția mesei, fiindcă lumina neonului era prea puternică și se reflecta pe monitor. După alte câteva minute, cum efortul său se demonstra inutil, și-a scos viziera și a lovit cu ea de pământ.
Niște scuze printre dinți, apoi s-a întors la scris.
Pe scurt, diagnosticul din fișa mea se explica în două cuvinte: Suspect Covid.
Tratamentul? Același paracetamol luat zilele anterioare. Atât.
Momentul vizierei trântite de pavimentul igienizat cu cocktailul de antiseptice mi-a rămas îndelung în minte, făcându-mă să înțeleg că persoanele care îmbracă un halat alb după ani de studii și de rezidențiate, nu devin divinități, ci rămân la fel de umane. Asemenea pacienților care le solicită ajutorul. Chiar mai expuse în situații pandemice, pentru că se comportă precum soldații pe front, cei din linia întâi.

26, 27, 28, 29 oct.
În fiecare dintre aceste dimineți m-am trezit cu gândul că mă voi simți mai bine. Mă înșelam, căci boala mea nu e un guturai de toamnă.
Frisoanele îmi sfâșâie demnitatea. Nici durerile musculare nu sunt mai blânde. Uneori simt colonii întregi de nemiloase termite îndepărtându-mi carnea de pe oase.
Nu sunt o fire bolnavă. Răceli am mai avut, chiar câte-o gripă, totuși… gripa asta nu se mai terminăăă!

30 oct.
Încă transpir, sunt obosit, toată mâncarea are același gust, de fapt, nu are gust, mirosul e pierdut, mă încurajez că nu pentru totdeauna, capul nu mi-e foarte limpede, dar sper că greul a trecut. Căci fără speranță…

Sursă foto: Bianca Alecssia