Dosar rezolvat (6)

Când trăiești aprioric într-o lume bogată, ai doar două atitudini față de bani: vrei mai mulți, și-atunci ai grija lor, devenind avar, ipocrit și fără scrupule, sau îi ignori cu desăvârșire, considerându-i un accesoriu oarecare, și-atunci te transformi într-un fiu risipitor al propriei vieți, sau, eventual, în cazuri rare și fericite, într-un filantrop.
Căi echilibrate nu am văzut încă în lumea celor născuți cu bani.
Eu aș fi putut fi a doua variantă a celei de-a doua variante. Dar nu prea am avut cu cine.
Când mai chiuleam prin liceu sau când mergeam în pauze și luam tuturor covrigi sau prăjituri și sucuri, primeam invariabil înapoi două feluri de răspunsuri: cel în care eram considerată fraieră, și mă trezeam înconjurată de cei care așteptau de la mine acest unic aspect, și celălalt, în care ar fi existat un sentiment reciproc între mine și ea, el, ei, persoane care, la un moment dat, începeau să se simtă stingherite de repetabilitatea gestului de a plăti doar eu și, inevitabil, deveneau stresate că nu-mi pot întoarce gestul. Pentru că, atunci când n-ai, nu poți scăpa nici de sentimentul obligativității de a răsplăti cumva ce primești gratis.
Banii despart lumea, pentru că puțini se pot detașa de faptul obiectiv că-i au sau nu, și că acest fapt nu ar trebui să conteze într-o relație reală.
Cred că e cumva ca și cu fumătorii. Pot fi prieteni, desigur, abstract vorbind, doi oameni, unul care fumează și unul care nu, dar fiecare dintre ei revine în ultimă instanță la lumea lui adiacentă, căci altfel se va simți un fumător la o petrecere în care unele grupuri fumează și altele nu. Ghici către care grup se va îndrepta, în pauza de după masa comună? Chit că perechea lui, nefumătoare, o va lua spre altul. Și tot așa, ca să nu mai expun și teoria țigării de după…
Au fost unele împrejurări, nu multe, în care am plătit doar eu mesele noastre comune, ale mele cu Madi, Laura și Dia. Dar am avut grijă să găsesc mereu un pretext, că aș fi sărbătorit x sau y eveniment sau o întâmplare nemaipomenită. Din aceeași experiență de o viață, de a nu crea disonanțe între noi, cel puțin dintr-un punct de vedere care mă privea exclusiv. Din aceleași considerente le-am și ajutat, pe ele și pe oricine altcineva, doar atunci când mi s-a cerut explicit.
Mi-am adus aminte de toate acestea, gândindu-mă la Șerban al Dianei și spunându-mi prima oară că, iată, de la un bărbat, o femeie poate primi deschis și firesc ce nu poate primi de la altă femeie. Atât de mult poate face diferența de sex într-o percepție umană, din care scoate orice urmă de obiectiv și lasă loc doar unui subiectivism separatist…? În fine, asta e, și nu-s atât de idealistă, încât să cred că pot crea mentalități noi. Sunt o idealistă temperată. Sau, mai corect, una blazată.
Pe Șerban îl știam vag, foarte vag, cred c-am mai zis-o, ca nume și ca om care există, de prin cunoștințele părinților, în afară de ceea ce știam de la Dia. Dar nu mă dau în vânt după el sau după cineva asemănător lui. Atunci când farmecul personal - o condiție absolută, de altfel, a succesului - taie orice alte calități, defecte sau orice altă trăsătură umană, pentru mine acea persoană devine jucăria perfectă a societății aferente și își pierde statutul de om către care să vreau să caut o punte. Nici nu e nevoie, e prietenul prietenei mele; se și potrivesc mult, fizic, moral, în toate, de fapt. Este exact sentimentul acela că „au fost făcuți unul pentru celălalt”, care iese prin toți porii aurei lor comune, când sunt împreună, și pentru mine e suficient.
Dar eu, că am ajuns aici cu gândul…? Eu probabil că sunt, într-adevăr, prototipul „fetei bătrâne” din mult iubita mea literatură. Fata aceea frumoasă și bună cândva, pe care propriile exigențe și câteva experiențe nefericite, derulate la cote mult scăzute față de ce-ar fi așteptat ea, au dezamăgit-o constant, cu anii, transformând-o într-o femeie în vârstă, introvertită și sarcastică, a cărei singură plăcere a rămas umorul negru al diverselor situații existențiale.

Cum ar fi asta cu carantina pentru o epidemie ce pare mai gravă decât de obicei, cea de acum, cu care ne-am pomenit pe cap exact în timp ce eram la interogatoriu. Ceva mai bun, mai sublim, mai apoteotic nu se putea.
Vestea a picat ca un bumerang defect. Adică, nu era de-ajuns să trăiesc o noapte de coșmar cu o crimă aproape certă a unei prietene bune și vechi, în ceasul în care orologiul bate trecerea dintre două zile și-i schimbă și numărul anilor. Mai trebuia și un polițist, de care se părea că nu mai scap, bănuiala lui, probabil egală, asupra fiecăreia dintre noi, și vestea carantinei în secunda în care mă pregăteam să merg acasă. Și, supliment aflat pe drum din primele zece minute de la anunțarea știrii, părerile tuturor, ale întregului net și ale tuturor televiziunilor, regrete pentru curmarea unui cotidian disprețuit sau neapreciat la timp, dar după care plâng acum toți.
Iar pe umorul negru îl trăiesc din plin în faptul că mie îmi este indiferentă această carantină, exceptând gripa care a provocat-o și pe care, evident, nu o doresc nimănui.
Nu-mi schimbă viața cu nimic major. Nu tânjesc după restaurante sau după țări străine. Am văzut câteva, și nu mi le doresc pe restul, negăsind în ele ceea ce nu am găsit în mine însămi. N-am muncit un an ca să aștept ca pe o izbăvire un concediu de două săptămâni, ratat pe motiv de carantină. Nu plâng după serviciul la care nu mai pot să merg, oricum făceam și înainte traduceri online și mă duceam fizic doar pentru schimbarea decorului. Sunt egoistă, poate, dar nu ne gândim fiecare doar la noi înșine într-o situație limită sau critică?
Mi-ar plăcea să demonstrez pe polițist teorema mea. L-aș întreba: oare el, când ni s-a spus că-i carantină, s-a gândit urgent la dezastrul mondial, cum vrem toți să părem, sau la ce face el însuși acasă și la serviciu?
Doar eram lângă el. L-am văzut privind spre geam. Probabil spre colegul lui, de dincolo. Până și în acea miime de secundă eram separați. Nu ne-a unit carantina cu nimic, eram pe aceeași bancă; eu, pe cea a prezumtivului acuzat, deși fără nicio probă la activ, el, pe cea a anchetatorului. Dacă-n loc de carantină era, să zicem, un cutremur…?
Carantina a fost anunțată prin difuzor și, după momentul de liniște absolută și privirea polițistului spre sau prin geam, a urmat sec, grăbit și inutil, o ultimă întrebare din partea lui:
-Numele de Valentin Caranfil vă spune ceva?
Ochii mei i-au răspuns neîndoielnic, înaintea răspunsului oficial, cel consemnat în dosar, deoarece, mai sigur pe el că nu-l cunoșteam pe acel Valentin decât eram eu însămi, a strâns repede câteva foi risipite strategic pe masă, peste care se uita din când în când, și mi-a făcut semn că e gata.
-Mergeți acasă și, vă rog, să nu părăsiți localitatea până la noi dispoziții.
-De… carantină sau de caz nerezolvat? nu m-am putut din nou abține, și am primit o privire ca un glonț orb înapoi.
I-am perceput supărarea minimală că nu mai putea trage de timp și de mine, indiferent că n-avea ce să mai scoată în plus pentru dosarul lui. Dar, ca pentru oricare dintre noi în acele momente, orice altă activitate, posibil și cea cerebrală, stagnase, ca să integreze în ea vestea carantinei...

---

sursă foto: catchy.ro