Învățăturile melcului care nu-și găsea locul (către albina hiper-performantă)

A fost odată un melc, care nu își găsea locul. Se simțea fără țel, fără Dumnezeu, și își dorea să se fi născut mai degrabă o antilopă sau o felină, un lup sau măcar un papagal, orice altceva, numai lent să nu fi fost. Pe lângă lentoare, melcul mai era și filozof, adică despica frunza în patru, reflectând la problemele existențiale. Evident, într-un ritm agale, prea agale pentru mersul lumii.
-Ce ai produs pe ziua de astăzi? îl întrebă albina într-o zi, iar melcul, rușinat, își dădu seama că nu produsese nimic.
-Hai, spune! insistă albina, după care înșiră cu mândrie toate sarcinile pe care ea le făcuse deja.
Fusese ocupată albina și, din cale afară, rapidă, așa că auzind-o, melcul începu să se facă din ce în ce mai mic, retrăgându-se câte puțin în casa lui.
Îi era rușine. Ar fi vrut să fie precum albina: rapid, cu țel, performant. În schimb, era lent și nu producea nimic.
De ciudă, melcul mușcă o gură din frunza de lângă el și o mestecă agale. Apoi încă una și încă una. Cu cât mânca și mesteca, cu atât se simțea mai bine și ieșea din căsuța lui, în timp ce antenele îi creșteau la loc.
Văzându-l mestecând, albina se încruntă, făcând și o grimasă dezaprobatoare.
-Melcule, uită-te la tine! Văd că mănânci în voie, dar ia spune-mi, ce ai produs tu azi, ca să meriți frunza pe care o mănânci?
În semn de răspuns, antenele melcului s-au retras de îndată, iar corpul i s-a contractat.
-Nimic, a răspuns el cu tristețe, după care, a intrat complet în casa lui.
-Nimic, a răspuns și albina, care și-a întins aripile și a pornit în zbor, zumzăind către următoarea floare.
Din căsuța lui, melcul o auzea bombănind în depărtare: „Nimic, nu meriți nimic… ”
De fapt, nu știa dacă o auzea pe albină cu adevărat sau dacă era doar vocea ei care se îmbinase cu vocea lui.
Ce altceva putea să facă un melc filozof în viață, decât să se miște în „ralenti” și să reflecteze la crescutul ierbii sau la alte probleme cărora alții, în fuga lor perpetuă, nu le dădeau importanță?!
Mohorât, melcul a decis că nu avea un loc în lumea aceea în continuă schimbare, care aprecia viteza și competiția.
„Dacă nu te adaptezi, mori!”, auzea melcul în jurul lui.
„Dacă nu te demonstrezi suficient de agil, de rezilient, de mobil, ești sortit eșecului. Ce mai, trebuie să fii rapid, să știi să înoți cu rechinii, să fii perfomant și productiv!”
Iar melcul era tocmai opusul. Cum să-și găsească locul într-o astfel de lume? Orice își propunea să facă, se desfășura cu încetinitorul, încât, de multe ori, își pierdea motivația și abandona totul. De el râdeau până și pisicile, când îl vedeau chinuindu-se să treacă strada. Ele o traversau precum nălucile sau, dintr-un salt, erau deja pe gard. Na! Pisică trebuia să se fi născut el, nu melc.
Clar, se detesta! Cum să se iubească, dacă lumea nu îl accepta așa cum era? Stima de sine depinde în mare măsură de răspunsul extern, iar el nu corespundea standardelor lumii, definite de tranzacții, de profit și de productivitate. El nu aduna succese după succese; era lent, și nici cont pe Instagram nu avea, ca să-și atragă like-uri. Un melc filozof nu își face selfies, oricum nu e fotogenic, nici nu își fotografiază frunzele pe care le mănâncă. Iar citatele motivaționale îi par futile, mai ales când sunt scoase din context. Ce mai, melcul era un inadaptat, iar pentru asta nu se plăcea, și suferea!
Inițial, de tristețe, a decis să facă greva foamei. Nu știa exact ce voia să obțină prin asta, dar i s-a părut o formă de protest. Oricum, după spusele albinei, el nu merita să mănânce, pentru că nu producea nimic.
Însă planul nu i-a prea ieșit. Nu era nici realist, nici sustenabil. Așa că, s-a apucat din nou să mănânce, plângându-și de milă că nu reușise să-și îndeplinească obiectivul inițial. Îi era clar și asta: nu se considera bun la nimic și își mesteca frunza degeaba! Prin urmare, a început să-și înece amarul în mâncare. Ar fi putut folosi alcoolul, dar știa că nu-i priia. Îi provoca indigestie, agravându-i și insomniile de care începuse să sufere.
Tot mâncând, cu timpul melcul s-a mărit așa de tare, că aproape nu mai încăpea în casă. Rușinat și apăsat de remușcări, a început să evite lumea. Dacă tot era dezaprobat, judecat și respins, mai degrabă să-și provoace singur respingerea, ca să nu trebuiască să sufere. Îl durea mai puțin dacă se auto-izola și se auto-respingea, decât dacă îl respingeau ceilalți.
Zilele și săptămânile treceau - pentru o făptură ca el, echivalau cu ani, iar melcul nostru a devenit un singuratic. Și deși își purta vina și regretele pe umeri, deși încă se simțea un intrus, continua să mănânce, continua să existe, chiar fără un țel anume, chiar fără să producă nimic, chiar așa lent cum era. Devora cărți, filozofând la fel despre chestii existențiale, însă în izolare.
Într-o zi, pe când se mișca, evident, cu lentoare, în timp ce muștele treceau pe lângă el cu viteza luminii, i se păru că, în depărtare, la umbra unei căpățâne de varză, o zărește pe albină. Își ridică ochii, apoi, se încruntă. Se încruntă ca să vadă mai bine. Suferea de astigmatism, iar cum ochelarii nu-l ajutau prea mult, ca să se concentreze, trebuia să se încrunte.
Albina nu avea o alură prea bună. Era lungită la pământ, prăfuită și plină de polen. Cu greu a ajuns la ea, și cu greu albina l-a recunoscut. Nu mai era melcul pirpiriu de altă dată; crescuseră și el, și casa pe care o ducea în spinare. Casa-i plină de cărți filozofice.
-Ce e cu tine, dragă albină? o întrebă melcul îngrijorat.
-Ooof, melcule, chiar nu știu, dar de la o vreme, nu mai pot! îi răspunse ea gâfâind. Nu mai dau randament, obosesc și nu-mi mai pot îndeplini sarcinile. În stup au început să mă critice pentru rezultatele proaste. La ședința de evaluare am primit numai feedback-uri negative. Aaah, dacă ai știi cât de rușine mi-a fost! Eu, care eram fruntașa diviziei, eu, care mă mândream cu orele suplimentare și cu profitul adus stupului, să primesc asemenea critici acum, să ajung de râsul albinelor?! Până și bondarii m-au luat peste picior. Iar azi, pentru că le-am spus că nu mă simt bine, m-au concediat. Nu mai am voie să mă întorc în stup. Nu mai sunt nici aptă, nici resursă de valoare pentru stup. Iar partea cea mai dificilă e că nici măcar nu au avut curajul să mi-o spună în față. M-au informat printr-un e-mail sec, de parcă nu eram și eu o ființă cu suflet, ci un paria de care trebuiau să se descotorosească imediat. N-au mai contat zilele și nopțile lucrate, orele suplimentare, stresul acumulat, zelul pentru profitul stupului. Acum că nu mai pot, nu mai valorez nimic.
-Vai, dragă albină, îmi pare tare rău pentru cele întâmplate! răspunse melcul. Dar, ia spune-mi, acum că nu te mai poți întoarce, care îți sunt perspectivele?
-Păi, nici măcar una. Nu-mi mai rămâne decât să-mi aștept sfârșitul, fiindcă oricum nu mai sunt bună de nimic, îi răspunse albina cu resemnare.
Rolurile se inversaseră. Acum, se pare că era albina cea care nu-și mai găsea locul. Devenise și ea lentă, neproductivă și neperformantă.
-Ești sigură că asta e ceea ce-ți dorești? o întrebă melcul, pe un ton plin de compasiune.
-Păi, dacă nu mai pot produce nimic, nu merit nimic. Punct. Asta e. S-a terminat. Arrivederci! Adieu! Good bye! De ce să fac umbră pământului degeaba? ripostă albina.
-Ești sigură că asta e ceea ce îți dorești pentru tine? insistă melcul.
-De dorit, evident că nu-mi doresc asta. De fapt, dacă stau să mă gândesc, cred că merit ceva mai mult. Măcar un pic de recunoștință, un pic de omenie. Că, în fond și la urma urmei, nu eram doar o mașină de exploatat, de care să te descotorosești când începe să scârțăie.
-Și de ce-ai avea nevoie acum, dragă albină? își continuă melcul întrebările.
Auzindu-l albina, întâi a tresărit, apoi, a înlemnit.
-Ți-am văzut reacția, dragă albină, zise melcul, ce ți s-a întâmplat?
După o scurtă tăcere, ea răspunse:
-Vezi tu, melcule, abia acum mi-am dat seama că nu m-am gândit niciodată la nevoile mele. De fapt, nici nu credeam că aș avea vreuna. M-am gândit numai la ceea ce trebuia să fac, să îndeplinesc... la datoria mea. Și fiindcă tot m-ai întrebat mai devreme, acum am înțeles că, de fapt, îmi doream mult să fiu acceptată în stup. Da, acceptată și apreciată. Iar pentru asta, alegeam să lucrez cât mai mult, ca să îi mulțumesc pe ceilalți.
-Cu ce preț? continuă melcul.
-Cu cel al sănătății mele, oftă albina, adăugând tristă: mă simt atât de epuizată! Și respinsă. Și abandonată. Nu-mi mai rămâne decât să mă sting.
-Nu-ți mai rămâne decât să te stingi, repetă melcul. Deci asta îți dorești, dragă albină…
-Pe de-o parte, vreau să mă sting, fiindcă mi-e rușine și mă simt vinovată, pe de altă parte, vreau să trăiesc, pentru că, totuși, mi se pare nedrept să mă sting. Nu prea are sens ce spun, nu-i așa?
-Cine sunt eu, ca să determin dacă spusele tale au sau nu un sens? întrebă retoric melcul. Totuși tu, dragă albină, ce sens le dai?
-Hmmm, ce să zic?! Poate am nevoie de timp, ca să mă dumiresc. De fapt, poate am nevoie de pace. Și ca să zic ceva ce nu am spus vreodată, ceva care în lumea noastră a albinelor este o erezie, ceva ce nu aș fi îndrăznit vreodată să rostesc, ei bine, poate… poate… poate am nevoie de odihnă, concluzionă albina.
Abia terminată mărturisirea, albina începu să tușească, zdruncinându-și corpul de pe care se scuturau valuri de polen. Și cu cât se împrăștia polenul, cu atât tușea mai tare. La un molment dat, albina crezu că îi venise timpul să se stingă, acolo, la umbra unei căpățâni de varză, într-o zi în care se simțea… complet varză, lângă un melc lent, neproductiv, dar care o ascultase cu interes și care îi vorbise cu blândețe.
Însă albina nu muri, ci, într-un final, se opri din tușit. Iar când asta se întâmplă, își dădu seama că tusea îi scuturase tot polenul, ușurându-i corpul. Ba, chiar avea ceva mai multă forță. Nu putea încă să zboare, însă reușea să-și miște picioarele și să se cațere.
-Cum te simți? o întrebă melcul.
-Vaai, am crezut că-mi venise sfârșitul! Dar acum mi-e mai bine, parcă sunt mai ușoară și, sincer, mi-e cam foame.
-O veste bună! Mă bucur pentru tine. Iar cu foamea, ce intenționezi să faci? întrebă melcul.
-Păi, ar cam trebui să mănânc ceva, de fapt, știu și unde aș putea mânca, dar nu reușesc să zbor, îi zise albina.
-Într-adevăr, o observ și eu. Totuși, ce opțiuni îți rămân în cazul ăsta? continuă micul filozof.
-Nu văd prea multe, îi răspunse repede albina.
-Dar dacă te-ai gândi la o opțiune, cum ar arăta? insistă melcul.
-Păi, ca un mijloc de transport. Ceva care să mă ducă la cunoscuta sursă de mâncare.
-Înțeleg… Și cum ar trebui să fie acest mijloc de tranport?
-Suficient de mare, ca să mă poarte și să respecte direcția pe care i-o indic, replică albina.
-Interesant. Însă unde l-ai putea găsi?
Albina nu știu ce să răspundă, așa că, se uită la stânga, apoi, la dreapta, se uită și în sus, și în jos, dar nu văzu nimic. De ciudă, închise ochii, încercând să-și golească mintea. Numără până la zece. Respiră adânc, totuși, nicio idee nu-i trecu prin cap. Într-un final, deschise ochii, și mare îi fu mirarea: în fața ei, se afla un melc vâscos, dar vânjos, cu o casă mare în spinare, numai bună de călătorit! Avea să stea la etaj, pe casă, iar melcul ar fi putut să o ducă la destinația cu nectar.
A ezitat înainte de a cere ajutor, albinele nu o fac niciodată, apoi, însă, s-a bucurat când i-a propus-o melcului. El a acceptat-o pe loc, încântat că putea să-i fie de folos. Călătoria urma să fie lungă și înceată, însă pe albină nu o deranja. Ar fi avut timp să-și tragă suflarea, și, în ciuda extenuării, ar fi avansat. Mai lent, dar ar fi avansat. În ritmul unui melc filozof, care o ajutase să vadă lumea cu alți ochi, în acel ritm „ralenti” pe care ea nu-l testase niciodată, dar care părea cel mai potrivit pentru moment.
Pentru că, în fond, ce mai contează dacă ești lent sau rapid, atâta timp cât îți continui drumul?

sursă foto: pixabay, picsart