Mama ei de străinătate!

   Îmi târâiam picioarele după o zi de muncă. Din stația de tramvai, în loc să țin drumul drept, am făcut un ocol să ajung la marketul alimentar, pentru pâinea cea de toate zilele și bidonul cu apă. Calcarul celei care curge la robinet ar putea ridica un lanț muntos, de aceea, marțea și vinerea, scotocesc prin buzunare după mărunțiș și-mi cumpăr 5 litri. 

 Mă retrăsesem în Bruxelles într-un decembrie, să-mi scriu memoriile, însă coborât din avion, îngerului care-mi promise armonia paradisiacă îi năpârliră aripile și îi crescură coarnele, astfel, după cinci săptămâni de hârâială, am rămas singură într-un mic apartament din Schaerbeek, cu multe datorii și cu inspirația sufocată.

 Scrisul mergea greu, chiria costa mult, iar economiile mi se subțiau văzând cu ochii. Sincer, ar fi avut cine să-mi întindă o mână, dar căpoasă cum mă născusem, voiam și atunci să-mi rezolv problemele, fără să-mi implic rudele. Până la urmă, ajutorul l-am primit, din altă parte, căci Universul mă iubea mai mult decât oamenii care se îmbulzeau să mi-o declare, și la începutul lui februarie, mi-am găsit ceva de lucru. Nu, nu era nici pe departe una dintre meseriile pentru care primisem diplome și atestate, însă munceam doar câteva ceasuri și câștigam puțin mai mult peste totalul cheltuielilor lunare.

 Cu gândurile împrăștiate de claxoanele șoferilor iritați, am grăbit pasul, trecând pe partea cealaltă a străzii. De jumătate de an făceam traseul acela și totuși, încă nu mă obișnuisem cu aglomerația din intersecție. Albi, negri sau roșii de furie, români, turci, marocani, albanezi, bărbați cu bărbi lungi, femei cu burka, toți se buluceau în jurul rondului cu panouri publicitare, în același timp, mașină lângă mașină, transformând traficul într-o modernă babilonie.  

  Încet, încet, am lăsat larma în urmă. Zona în care locuiam era una dintre cele mai liniștite părți ale Schaerbeekului. Clădiri mai vechi, dar îngrijite, vreo două școli gimnaziale, un liceu, câteva magazinașe de cartier, cinci stații de bus și multe cabinete stomatologice. Nu știu de ce medicii aleseseră să profeseze tocmai în colțul acela al orașului, căci și pe spațiile închiriate se cer sume cu trei zerouri, iar surâsul vecinilor mei bruxellezi amintește de reclamele la pasta de dinți, însă într-o după-amiază, în opt sute de metri lineari, am numărat nouă plăcuțe aurii: ”dr. X - cabinet dentar, implantologie, radiologie”… 

   Îmi ardeau tălpile. Rămăsesem patru ore în picioare, fără să mă așez un singur minut, iar în tramvai, cedasem locul unui bătrânel cu brațul în ghips. 

  Eram la câțiva pași de ușile glisante ale marketului, când am auzit telefonul. M-am retras sub bolta sticloasă din spatele liftului și am citit mesajul. Unul dintre angajatori mă căutase, să-mi lase niște documente. I-am scris unde mă aflam și că m-aș fi pornit imediat spre casă, însă se oferi să mă ajungă în mica parcare din curtea interioară a magazinului. Am făcut stânga-mprejur, apoi m-am strecurat printre barierele metalice, înaintând spre capătul celălalt al clădirii.

 Soneria zbârnâi din nou. De data aceea, mai lung. Am răspuns rudei curioase, pe urmă, terminată convorbirea, mi-am băgat telefonul în geantă. În timp ce trăgeam fermoarul, am surprins cu coada ochiului căutătura țigăncii îngenunchiate pe plăcile de beton, lângă pavilionul cu cărucioare. Nici tânără, nici bătrână, cu basmaua legată în jurul cozilor împletite, femeia își zornăia bănuții adunați într-un pahar de plastic, de fiecare dată când zărea pe cineva coborând dintr-o mașină sau când vreunul dintre clienți se apropia să-și lase căruciorul.

 Nu stabilisem cu exactitate punctul de întâlnire cu angajatorul, însă parcarea era aproape goală și, din locul în care mă oprisem, se vedeau bine ambele intrări. M-am retras la umbră, oftând. Oboseala îmi chinuia oasele, iar mușchii îmi tremurau ca după o cursă cu obstacole. Dacă nu m-aș fi rușinat de trecători, m-aș fi așezat acolo, pe bordură, lângă țiganca cu mâna întinsă.

 Câteva secunde, femeia mă studie lung, apoi îndrăzni să-mi vorbească:  

-E greu, eh?

-Greu.   

-Mama ei de străinătate! Amară ca pelinu’. De unde ești?

-De pe lângă Iași.

-Aaa, Iașu’… faine locuri, însă răi oamenii! Am fost odată la mitropolie, la Cuvioasa Paraschiva. Doar o duminică am stat, fiindcă m-au alungat țîganii din Păcurari. Și pe la mănăstiri m-o dus Bossu’. Acu’ trei ani, ne-am urcat în Mercedès ș-am venit la Bruxel. Mi-a făcut și buletin. Aici, la Șcarbec.

-Ai venit cu Mercedesul din România?

-Nu, de la Monacou. Iar înainte, am lucrat în Torino.

-Ai lucrat? Unde?

-La cerșit. La un ”Lidel” stăteam, era vadu’ bun.

-Te-ai cam plimbat la viața ta.

-Daaa, și-n Spania, și-n Germania. Îi mare lumea, să merită s-o vezi.

-Dacă te ține punga și ai mașină bună, am mormăit printre dinți. Auzi, da’ cum ți-ai dat seama c-aș vorbi românește?

-Am experiență la oameni.

-Aha, numai de aia?! 

-Apoi, te-am auzit la telefon, când ai zis: da, da, trec mai pe seară.

 Am surâs, amuzată de modul în care își jonglase răspunsul, pe urmă, indicându-i paharul cu bănuți, am întrebat-o:

-Nu e o zi prea bună… cât ai strâns acolo?

-Aici? Haha! Mai nimic. Da’ asta-i momeala, grosu’ să pune la seif.

 Fără să ezite, femeia își ridică fusta două palme deasupra genunchilor și-mi arătă micul tezaur: un borcănel lipit cu un elastic de coapsă, în care adunase o mână bună de monezi de 1 și de 2 euro. Nu știu ce sumă avea, însă, cu siguranță, îmi întrecea mărunțișul din portofel.

”Am relații peste tot,

Sunt șef de clan mafiot,

Gaborii n-au nicio probă

Că-s din lumea interlopă...”

 Maneaua lui Salam își răspândea gutural acordurile, destrămând liniștea din curtea magazinului.

-E Bossu’, mi-a susurat țiganca, scoțând telefonul dintr-un buzunar și făcându-mi cu ochiul. Drăguțu’ meu!

 Ca să nu creadă c-aș fi tras cu urechea, m-am retras în cealaltă parte a pavilionului, fixând barierele metalice. Însă femeia se ridică și, ca atunci când își dezvelise picioarele, se purtă de parcă era la ea acasă.

-Alo, da… da, domnu’ Geani, la muncă sîn’, unde-n altă parte? Da, frumosule, aicia, la supermarket... am scos ceva, da… nu ca ieri… hai, lasă, nu te mohorî, că mâne va fi mai rău, nu așa spuneai matale? Hahaha!... da, mânca-te-ar norocu’, îi cald tare... bine, bine, atunci, trimite-o pe Mititica. Să vie răpide, că m-a bătut soarele-n cap ș-am făcut bube pe frunte... da, acasă direct mă pornesc, frumosule, să-ți fac grătarul de somon... da’ întâi intru să cumpăr o Fantă sau un Sevenup, ceva rece, să mă recoresc... bine, te pup... da, da, în parcare, lângă coșurile cu roți, știe ea unde... trimite-o răpide, hai, te pup!

-Mai rămân o țâră, apoi îmi ajunge schimbu’, îmi zise, îmbujorată toată.

-Să ai o zi cu rod, atunci! A ajuns și șeful meu, am murmurat, recunoscând mașina angajatorului.

-Ehei, da’ nici tu nu te-nvârți printre calici... Bemveu de baștan, din ăla nou. Brava!

 I-am zâmbit stingherită, neștiind ce să-i răspund.

 După ce-am luat plicul cu documente, am intrat în magazin să-mi cumpăr apa și pâinea. Înăuntru forfotea destulă lume, dar aerul condiționat funcționa și se respira bine. Am zăbovit printre standurile cu fructe și legume, am adulmecat parfumul croissantelor scoase din cuptor, mi-am ales o baghetă rumenă, am înhățat bidonul de 5 litri și m-am îndreptat spre casa automată, să plătesc. Nu am habar cât timp petrecusem aruncându-mi ochii pe ici, pe colo, însă așteptând să-mi vină rândul, am zărit în dreptul ușii glisante două femei, gesticulând și discutând cu voce tare. Una era țiganca din parcare, cealaltă, care împingea greoi căruciorul, am bănuit că ar fi fost Mititica, fiindcă nu măsura mai mult de-un metru și-o căpșună.

 Cu borcănelul în mână și cu poșeta sub braț, drăguța Bossului își apropie cardul de ecranul scanerului, așteptând să se ilumineze primul cititor de prețuri disponibil și, guralivă cum o cunoscusem, începu să recite cu glas tare lista de cumpărături:

-Un băxan dă beri, două sticle dă suc, trei pite la tavă, niște usturoi, iaurt și maioneză bună, că vrea mujdeiu’ cu sosu’ ăla franțuzăsc.

-Să i-l faci și cu checiup.

-Te-ai stricat la cap? Nu merge la pește, Mititico, îi strîcă gustu’.

-Noi mâncam acasă.

-Voi ați halit și checiup pe mămăligă răce, până v-a scos Geani din sărăcie. Ia, să nu uiți să pui în coș și pentru tine o sticlă cu apă și niște gogoașe cu gem, că faci găuri în stomac până deseară.

 Femeile trecuseră deja de portița automată, dar vocile lor continuau să se audă ciripind.

 În timp ce-mi ordonam puținele lucruri în sacoșă, m-am întrebat la ce-mi serviseră atâția ani de studiu, dacă ajunsesem să trag mai greu decât țiganca vorbăreață, cu monezile ascunse într-un borcan între picioare, și să trăiesc mai modest decât Mititica. Însă ieșită-n stradă, mi-am scuturat gândul păgân și, mușcând din bagheta proaspătă, m-am consolat surâzând:

-Măcar pe mine nu mă bate soarele-n cap, până fac bube pe frunte...

       ( Pribeag prin Europa – Bruxelles, II )                                                                                               

sursă foto : arhivă personală