O dimineață, în halta cu lalele

-Aloooo, duduia Doina, deschide, breee, că-i trecut de nouă și-acușica vine trenul!
Bărbatul între două vârste ciocănea insistent în ușa căptușită cu tablă zincată.
-Domnu' Dorinel, n-o fi ajuns, murmură femeia din spatele lui, înnodându-și zeloasă cordonul capotului de finet.
-E-ajunsă, e-ajunsă, nu vezi Papucul în dosul grădiniței? Să fi fost plecată la oraș, ar fi lipsit mașina.
Nevasta ieșită după pâine, se apropie de fereastra magazinașului din halta cu lalele, apoi, făcându-și palmele pâlnie pe tâmple, își lipi nasul de sticlă.
-Mda, ai dreptate dumneata… îi zăresc gentuța la marginea tejghelei. O fi în magazie, să scrie inventarul.
Dorinel Mândru, cu portofelul într-o mână și cu papornița de rafie pe umeri, scutură încă o dată clanța, lălăind nerăbdător:
-Doinițăăă, Doinițăăă, dulce alinare, cu parfum de garofiță, am rămas fără țigări și nu mă pot porni la drum lung doar cu scăpăriciul!
Curios să afle cine-i zbiera stăpânei care-l hrănea cu cremvurști fierți și biscuiți înveliți în ciocolată, un lățos cu codița ciuntă își părăsi locul de sub castan, înaintând spre clientul guraliv.
-Hrrr… ham, ham! i se stropși vitejește.
-Marș de-aici, jivină răpciugoasă! Ți s-au înmulțit azi-noapte puricii sub limbă? Stai, că ți-i scarpin eu acu! îi strigă îndârjit Dorinel, aplecându-se să culeagă un colț de piatră.
Speriat de gestul său, câinele făcu doi pași îndărăt, apoi o luă la fugă peste șinele de cale ferată.
-Ce e, frate, atâta zarvă? se auzi de dinăuntru glasul ascuțit al patroanei de la Market Mixt. Trage careva să moară fără lumânare?
Cheia se învârti de două ori în broască, și duduia Doina apăru de după ușă, în toată splendoarea ei de șefă de prăvălie.
-Aaa, dumneata, domnu' Mândru?! Iar nu ai cu cine te certa de dimineață? Arde comuna dacă aștepți un piculeț? M-am dus la toaletă, ca tot omul când îl trece… sau nu-i voie în timpul programului?
-Sosește personalul, Doiniță, și-mi trebuie de duhănit. Trei ceasuri pân' la București, mor de plictiseală.
-Bată-le-ar focu' de țigări, că multe mai fumezi! Ai să-ți dai duhul de la atâta nicotină.
-Mare brânză! Crezi că-mi pare rău? N-am măcar un cotoi, să plângă după mine.
-Ei, ce să faci, dacă ți-a plăcut să trăiești ca un cavaler?! Câte primăveri numeri?
-Patruzeci, bătute pe muchie!
-Atâtea doar? Sănătos să fii, că timp de zămislit urmași e de unde! Unii se cred în putere și la șaizeci. N-ai văzut cântărețul cela de la Timișoara? Și-a luat mândruța de pe băncile școlii; nici n-a așteptat să termine liceul. În ziua-n care fătuca a-mplinit optișpe ani, s-au dus glonț la popă, să le pună pirostriile. Și mai râdea primarul, în seara-n care Aurică țiganu' striga din căruță: ”La ce bun atâta școală, când burta rămâne goală?”. Acum, nevestica n-a făcut nici douăzeci, da' iar îi grea, cu-al doilea plod, că de', bărbată-său întoarce banii cu lopata; poate crește o duzină odată!
-Care cântăreț, duduie?
-Ăla de-a venit pe deal, în martie, la nunta lui Nuțu de la dispensar.
-La șaișunu de ani, să-ți iei pe una de optișpe… nici așa, se băgă în vorbă clienta învelită în capot. Zici că-i e nepoată.
-Sofico, de când gângurește lumea, două lucruri i-au înnebunit pe bărbați: banii de hârtie și femeile cu carnea tare!
-Ați uitat de beutură, susură nevasta pădurarului, mângâindu-și grijulie pometele vinețiu.
-Aia e un alt fel de nebuneală, o consolă patroana, privind-o cu milă.
Trecută dincolo de tejghea, duduia Doina își apucă gentuța de curelușe și o aruncă la picioare, într-o cutie de carton.
-De ce o pedepsești? întrebă drumețul. Nu ai valori înăuntru?
-Ce valori? Am lăsat totul la târg, mama ei de viață! Angrourile au umflat iar prețurile. Săptămâna trecută, un leu și-un sfert berea, ieri, unu jumate.
-Să o facă o sută de lei, poate mai scap de certurile vecinilor petrecăreți.
-O mie să fie, nu-i izgonești pe oameni din cârciumi. Își toarnă în pahare mai mici, și tot își ung gâtlejul. Nu zic drept, Sofico?
-Ba o ziceți, o ziceți drept, doamna Doinița. Națiile astea încolțesc din sămânță putredă, ca buruiana-n stratul cu mărar, fir-ar ele ale iadului, să fie! Al meu, mai rău. A crescut ca neghina-n grâu, că tare-i amar la vorbă, când își macină ocara. Și greu îi mai răsună palma…
-Te iubește, Sofico! se hlizi bărbatul.
-Decât așa iubire, mai bine sihastră-n munți.
-Să te plângi când te-a lăsa în pace, ascultă-mă pe mine, căci atunci înseamnă că și-a găsit ibovnică și nu-i mai pasă pe ce limbă-i ciripești.
-Ai, ai, uite de ce-ai rămas mata singur, domnule Mândru! îl căină Doinița.
De-afară, șuierul strident al locomotivei anunță sosirea trenului de călători.
-Apoi, vă las cu bine, le zise drumețul, înhățând pachetul cu țigări și zorindu-se spre ușă.
-Mergi sănătos! îi ură patroana.
Însă nu apucă să treacă pragul, că Sofica îi strigă agitată:
-Restul… domnu' Dorinel, ai uitat restul, bre!
Bărbatul se întoarse bombănind, prinse în pumn grămăjoara verzulie de bancnote, apoi o mototoli în buzunarul pantalonului.
-Dacă nu și le așază-n portofel, până ajunge la București, le prăpădește, murmură femeia.
-Și crezi că-i treaba mea, Sofico? I-am vândut ce mi-a cerut? Vândut. A primit restul corect de la 50 de lei? Primit. A ieșit cu el din prăvălie? Ieșit. La ce să-mi ceară socoteală pe urmă? E beleaua lui, dacă-și prăpădește hârtiile. Grăiește înțelept proverbul că: ”unde nu e cap, vai de tălpigi!”, dar eu mă trag din familie de comercianți, nu de croitori, să cârpăcesc nădragii găuriți ai flăcăilor de patruzeci de ani. Ia, zi mai bine cu ce să te servesc!
-Trei pâini și-o bere la doi litri.
Descendenta castei de târgoveți o privi într-un ochi, apoi îi puse pe tejghea franzelele rumene.
-Băutura ți-o iei singură, dacă o vrei rece.
Simțindu-se judecată, clienta își plecă fruntea, îndreptându-se spre frigiderul înalt.
-Nu așa stingi setea jupânului, Sofico! Dacă nu ții gura-nchisă, te ia la păruit și după ce golește sticla.
-Știu, doamna Doinița, dar măcar îi mai domolesc mânia. Când n-are deloc ce gâlgâi, i se aprind rău gărgăunii și pleacă-ntins la cârciumă. Iar la asfințit, tot la noi în bătătură trage și îmi tăbăcește pielea.

Trenul se îndepărta încet, încet, scârțâindu-și roțile pe șinele înguste. Cu brațele încărcate, femeia în capotul de finet ieși de după ușa tăbluită, cotind la dreapta magazinului, spre casă. În urma sa, deasupra haltei cu lalele, liniștea se așternu senină, și lățosul se întoarse sub castanul înflorit, pitindu-și iar la umbră codița retezată.

sursă foto: arhivă personală