Paradisul Inimilor

                                                                      în memoria formidabilului Luuk W.

Clinchetul ascensorului îi zgudui amintirile. Ușile se deschiseră și Ondine păși privind în stânga, apoi în dreapta holului. Atent, Matheus trase afară gențile mari, pronunțându-și duios vorbele:
-Camerele noastre…
Femeia îl fixă dezaprobator, iar el tuși încurcat, încercând să-și repare greșeala.
-Mmm, pardon, camera voastră e cea din capăt, Camera Lila.
Ondine rămase uimită iar. Luuk avu grijă să-i aleagă și culoarea care o înveselea.
Când ajunse în fața încăperii, numărul 4 încadrat într-o inimă verde o făcu să tresară: era numărul care-i purta noroc! Și gândurile o năpădiră din nou, mai năvalnice, mai confuze.
Erau mărunțișuri, și culorile, și numărul 4, și superstițiile zilelor de 18 sau ale repetiției cifrei 6, de care se temea în adolescență, însă el îi respectase maniile, nejudecând-o, neîncercând să o schimbe.
Din ziua în care-l cunoscuse, Luuk se demonstră o persoană formidabilă. Un bărbat matur, complex și rațional în fața unei probleme serioase, inocent și simplu, când stătea lângă ea, cu picioarele goale în pârâiașul din spatele casei, povestind despre amurgurile din Normandie, din vremea în care visa cum avea să-și petreacă viața. Și totuși, omul acela bun puse la cale un plan ciudat, aruncând-o într-un labirint al ghicitorilor. Un labirint străbătut de trasee întortocheate, cu multe bariere la mijlocul drumului, cu pereți înalți, în două colțuri, și cu o duzină de posibile indicii spre ieșire.
De ce atunci, de ce Brazilia, de ce Paraiso dos Corações, de ce Matheus? își repetă întrebarea din microbuz, adăugându-l pe însoțitor în coada listei.
Îi deschise ușa, așteptând-o să intre.
După primii pași, frământările îi dispărură. Lumina care îmbrățișa fiecare milimetru al încăperii, aerul răcoritor, cu mireasmă salină, imaginea plajei întinse, întrevăzută prin perdelele vaporoase fluturate de briză, foșnetul plăcut al valurilor și strigătul pescărușilor străbătând seninul de deasupra mării păreau rupte din povestea pe care Luuk și-o închipuia în fața șemineului.
Să fi fost asta intenția sa? se întrebă Ondine, cu ochii închiși.
În fiecare iarnă, când lui i se făcea dor de zăpadă, aruncau câteva lucruri în valiză și porneau veseli spre Franța. La primii fulgi, se repezeau la geam ca doi copii, privindu-i valsând în aerul rece. Umăr lângă umăr, retrăiau magia copilăriei, depănând în șoaptă amintiri de odinioară.
În cea din urmă seară petrecută în Normandie, el o scoase în curte și o invită la dans.
-Mă consider un om norocos, Ondine, îi zise, făcând o piruetă. Unul care a primit un noian de daruri de la viață. Din păcate, multe dintre ele încă zac nedesfăcute, dar la bătrânețe, mi-ar plăcea să mă retrag într-o țară cu clima dulce, să le descopăr și pe cele împachetate. Nu mi-ar trebui mult. O căsuță la marginea mării și o undiță bună, cu care să ies la pescuit dimineața. La prânz, m-aș întoarce să-mi gătesc prada, iar seara aș petrece-o privind asfințitul, savurând un pahar de Dom Perignon. Zi după zi, așteptându-mi sfârșitul, cu seninătate și înțelepciune.
-Și eu? îl întrebă ea, încercând să se regăsească în tabloul închipuit al bărbatului.
-Tu ai fi lângă mine, dragoste. Fără tine, eternitatea își poate lua toate darurile înapoi.
Învăluită de nostalgia acelui moment, Ondine îi revăzu spaima din ochi, în ziua primirii analizelor. În cabinetul oncologului, când la întrebarea lui directă medicul începu să-și bâlbâie răspunsul, bancherul conștientiză că nu-i mai rămase mult de trăit. În zadar Ondine îi vorbea despre miracolele terapiei medicamentoase, Luuk își acceptase sentința. Și de fiecare dată când ea se întorcea de la întâlnirile private cu comisia medicală, deși părea că o ascultă cu atenție, nu credea un cuvânt din ceea ce auzea. Își dădea seama că micile conversații erau gândite în așa fel, încât să-i dea speranța vindecării, însă nu o putea condamna pentru că-i ocolea explicațiile sau pentru că i le denatura. Doar că minciunile îi făceau rău și, vrând să o protejeze de remușcări, Luuk se închidea și mai adânc în durere, motivând că liniștea îi relaxa fricile.
-Aș vrea să-mi promiți ceva, Ondine, îi murmură greoi într-o seară.
Ea îi făcu semn să tacă, însă el, privind cum îi picura în vene soluția asasină, i se împotrivi și își continuă gândul:
-Să nu lași timpul să treacă pe lângă tine! Împlinește-ți fiecare clipă, fără regrete. Viața e atât de scurtă… Și pentru cel care trăiește cincizeci de ani, și pentru cel care trăiește o sută. Nu știu cât de cinstit a fost Creatorul, când a zămislit omul. Să împrăștie speranțele, transformându-le în amăgitoare bucurii, ca să le ia înapoi pe urmă, pentru totdeauna. Nu știu nici dacă, în loc să surâdă, ființele ar trebui să plângă atunci când celebrează viața, aducându-și pruncii pe lume. Până mai ieri, mă asaltau teribil părerile de rău că nu las un urmaș. Mai devreme, între pereții tomografului, mi-am zis că poate merit o strângere de mână. Aș fi condamnat un alt suflet să cunoască deșertăciunea. Și totuși…
Când eram copil, Ondine, credeam că dacă ai bani, ți se așterne Universul la picioare, fără să mai lupți. Și uite-mă azi, într-o rezervă pentru canceroși, mințindu-mă că voi învinge adevărata bătălie în care m-a târât destinul. La ce îmi mai servesc milioanele și proprietățile, dacă trupul refuză să rămână viu? Și totuși…
”-Havel havalim, hakol havel*, dragul meu, Luuk, îmi zise prietenul Roeland, la o întrunire. Sentimentele, familia, averile, intențiile, sacrificiile… totul dispare odată cu noi. Pe vecie. Chiar și amintirile custodite de cei dragi. Iar când și lor le vine rândul, amintirile amintirilor se adună într-o arhivă sau într-un album prăfuit, pe care rareori îl deschide cineva. Măcinate cu răbdare între măselile timpului, micile comori își consumă rând pe rând povestea, până devin pulbere…”
În felul lui, Roeland avea dreptate: e totul în zadar! Și totuși… Și totuși, ar fi drept pentru cei aduși pe lume să se sinucidă într-o zi, din cauza non-rostului vieții? Să îngăduie deșertăciunii să le înghită visele frumoase?
Nu, altfel, omenirea ar fi pierdută!
Tu, Ondine, meriți să guști ambrozia fiecărui ceas, până la cel din urmă. Ca o răzbunare pentru toate piedicile din cauza cărora ai alunecat de atâtea ori în adâncurile abisului. Chiar și acum, cu boala mea… Știi, mi-aș dori să ai curajul Martinei De Vos… nu, nu mă judeca; abia azi dimineață i-am înțeles gestul… nu am uitat nici zâmbetul tău, în prezența lui Kasian când, aflând că-l părăsise pe Johan, te-am întrebat de ce oare, după ani mulți de căsnicie, unele soții își abandonează soții bogați, fugind în lume cu un amant sărac.
-Alături de un bărbat realizat financiar, o femeie matură pierde dreptul de a-i face zile fripte! Și asta o omoară.
Așa mi-ai răspuns atunci, iar eu am surâs, încântat că nu ai ținut partea Martinei. Deși rostită în glumă, explicația ta nu era greșită. Femeia se temea de moarte, dar altfel…
Acolo, în fața oceanului, Ondine își aminti și momentul acela. Cât de nepotrivită i se păruse întrebarea! Intrase în bancă pentru un împrumut, nu pentru a-i descoperi calitățile de consilier matrimonial. Nu înțelegea ce căuta Luuk în spatele lui Kasian; era o întâlnire privată. Și, deși se retrase un pas în dreapta funcționarului, ascultând răbdător explicațiile, prezența bărbatului elegant, parfumând a grapefruit și patchouli, o irita ca seva veninoasă a unui oleandru.
Se urî pentru că alese locul acela. Se afla într-o importantă bancă belgiană, o clădire de sticlă, cu o arhitectură lineară stranie, executată la micrometru. Indiferent din care parte le priveai, segmentele drepte, omogene, ale scheletului argintiu se întretăiau în mod repetat, creând baze pentru forme geometrice simple. O încânta și o speria efectul lor, trimițând-o cu gândul la piesele unui puzzle, înainte de a contura imaginea modelului de pe carton.
Cu o scurtă lecție de economie, Kasian o lămuri de ce i se refuza împrumutul. Spulberându-i ultima speranță, răspunsul lui o lăsă fără aer, fiindcă nu ar fi reușit nici să-și plătească datoriile, nici să se desprindă de atelierul madamei Eliane.
Ce bancă era aceea? Proprietarii nu se zgârciseră să arunce milioane de euro pe o construcție modernă, care nu ar fi adus nimănui niciun profit real, însă cereau atâtea condiții pentru obținerea câtorva mii restituibile?!
Când și Luuk începu să-i vorbească despre clauzele bancare, se înfurie peste măsură. Era cu un picior în groapă; nu avea nevoie de cineva care să i-l împingă și pe celălalt. Însă cu gestul său, așa cum urma să-i mărturisească mai târziu, nu voia decât să tragă de timp, amânând momentul despărțirii. Nebănuindu-i intențiile, la propunerea de a-i oferi consultanță gratuită pentru a găsi împreună o soluție, Ondine îi întoarse spatele, rostind sec, fără să aibă habar că i s-ar fi adresat directorului:
-Mai întâi îmi ceri să-ți vând fructele, apoi îmi retezi rădăcinile. În felul acesta, până la anul viitor, mă despici în bucăți și mă pui pe foc!
Bancherul pufni în râs, surprins de modul tragi-comic în care clienta îi descrise pașii fundamentali ai strategiilor bancare și, întinzându-i cartea lui de vizită, insistă să-l sune dacă și-ar fi schimbat părerea. Ea apucă dreptunghiul de hârtie, pregătită să i-l rupă în față, dar după ce îl înjumătăți, doar îl puse în buzunar, trântind ușa în urma sa. Pe hol, se răzgândi. Bătu din nou, iar Luuk, fără să-i ceară explicații, o invită să îl urmeze. La semnul lui, veni și Kasian, luând dosarul din care îi recitase Ondinei aproape întregul regulament.

* Deșertăciune a deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune (ebr.), n.a.

Fragment din romanul de dragoste, Paradisul Inimilor, ed. Creator, 2020

sursă foto: Irinel Merlușcă