Povestea prunei de pălincă

Într-o caldă după-amiază de toamnă precoce, Universul își culegea recolta de prune din ograda de 78 de ari, din Ciolt. Avea un vizibil chef de lucru, căci în urma lui se zăreau coșurile din nuiele, pline cu prune indigo mari, umede și cărnoase.
Universului îi plăcea să monologheze, exersând lucrurile învățate la cursul de retorică, de aceea repeta compulsiv, dar în șoaptă: ”… prună de compot, prună de mâncat, prună de compot, prună de compot, prună de dulceață, prună de compot, prună de silvaiz, prună de magiun, prună de mâncat… bleah, jap… prună de pălincă!”.
Ei, da, așa m-am născut eu. Într-o găleată de prune de pălincă, mici și negricioase, departe de grasele adunate în coșurile din nuiele. Dar asta-i doar o aberație de-a mea, căreia nu i se prea înțelege adevărata metaforă. De aceea, am să dezvolt ideea.
Pruna de pălincă e ca femeia care are mereu pe bluza de pijama, între sânii total ne-la-fel, o pată mare, uscată, de pastă de dinți. O pată pe care o consideră medalie de război și care se aseamănă urmelor de făină de pe toate șorțurile de bucătărie.
E cea care, cu noaptea în cap și cu ochii umflați de somn, merge la serviciu, zicând un Tatăl Nost’, fiindcă nu muncește la bandă și, în același timp, un ”Mama mă-sii!”, fiindcă nu lucrează ca tester de cosmetice pentru Dior.
Pruna de pălincă e ca femeia bipolară care se rotește întocmai unui ceas pus invers, care cască după ce își bea cafeaua, care, pe la două noaptea, citește despre Nadia Murad, activista pentru drepturile omului care la 26 de ani a primit premiul Nobel pentru pace, în timp ce pruna de pălincă... ghiciți ce făcea la aceeași vârstă? Nimic, exact! Stătea pe creangă.
E ca femeia care are în poșetă elastice cu păr, bucățele de staniol, cercei nepereche, Tic-Tac-uri împrăștiate, bonuri fiscale mototolite și o colecția de dopuri (de pix, de ruj, de vin, de urechi), mereu obsedată de șosete curate, de cearșafuri întinse la perfecție, deși combină oul cu ananas și confundă visul cu realitatea.
Pruna de pălincă e cea care rămâne singură pe ram, când toate prietenele sale sunt la jacuzzi, în cazan. E ca fata aia grasă din clasa a 4-a, care n-a slăbit miraculos la maturitate și care nu are breton filat, sprâncene sau fese tatuate.
E acel tip de prună care joia trăiește-n haos, iar vinerea petrece cea mai frumoasă zi din viața sa. E cea căreia îi place să zică lucrurilor pe nume, însă nu cu voce tare; care atunci când are, nu întinde mâna, iar când nu are, cere doar de la ea.
Poate și de asta, cea mai bună pălincă iese din prune negricioase. Niciodată nu s-a făcut cu prune blonde. Prunele blonde sunt doar… corcodușe pentru copiii nesătui.
Pruna zbârcită de pălincă nu e nici drăguță, nici nu zâmbește. Nu-ți oferă nici din covrig, nici nu te sună, nici nu are nevoie de alte prune, să-i țină companie, fiindcă mai multe prune la un loc nu înseamnă decât… putregai.
Pruna de pălincă are codiță subțire și obraji rotunzi, e zbârcită doar pe frunte de la vânt, de la soare și din cauza greșelilor gramaticale ale altora. E goală și nu-i place să fie acoperită de frunze. E antidotul oamenilor constipați cu brânză sau cu prostie și sufletul rulourilor din piept de pui.
Pruna de pălincă e aia pe care Lorintz o lasă ultima în găleată, când păzește cazanul la horincie. Lui îi place să asculte sfaturile prunei zbârcite și își tot aprinde dohanul din pipă, dând din cap aprobator, căci nevastă-sa, nu-l scoate din ”dobitoc alcolist, care pute a geacă de boschetar”. Pruna îl înțelege pe Lorintz și-i apreciază ideile inovatoare, despre cum ar putea lega țeava de la cazan de tirbușteiul sobei, astfel încât picurarea să genereze mai multe mărgele.
Căci lui Lorintz, tare-i plac mărgelele. Și prunei.
Însă asta-i o altă metaforă mai greu de priceput…

sursă foto: arhivă personală