Prinsoare

Tu n-ai să ştii că, la-nceput,
a fost durere, a fost şi cânt…

Tu nu vei şti cât am visat,
iar, capul, mai mereu plecat,
a strâns în el zeci de plecări
ce s-au unit în mii de dări.

Tu nu vei şti de ce am revenit,
vei vrea doar să te simți dorit,
să arzi din candela iubirii,
să termini din izvorul firii,
lacrimi să-mpământezi din viaţă
și cerului să faci dulceaţă.

La piepturi, noi am strâns ogoare
de „a putea”, de „n-a putea”… şi doare,
când timpul, blând, cu vrednicie curge,
iar din iubire, lent, se scurge.

Tot ce-am visat cândva să povestim,
tot ce nu am ştiut să fim,
tot ce am vrut, fără să ştim,
tot ce ne unea pe veci
a devenit un: astăzi eşti, mâine te treci.

Om călător, trăieşte-ţi viaţa,
te bucură, iubeşte, sfarmă gheaţa
sufletului, ce-n taină a cuprins:
„Astăzi, fericirii mă dau prins!”

sursa foto: Le crépuscule de l'homme, lucrare din arhiva personală a artistului Radu Ștefan Poleac, anul creației 2015, acrilic pe pânză, 100x100 cm. Detalii lucrări și atelier pe https://www.contemporarypaperart.com