Puzzle cu pețitoare - Ohara Donovetsky

Când am început să citesc cartea Puzzle cu pețitoare, m-am bucurat ca și cum aș fi revăzut, după ani, o prietena dragă: pe Haia. O cunoșteam din Casting pentru ursitoare, mă fascinase cu inteligența, înțelepciunea și stropul ăla de nepământesc pe care-l ghicisem în ea.

De data asta, nu Mira și Lenca îi țin companie, ci Ava, o femeie la fel de interesantă și misterioasă ca cele trei prietene. De la început și până la sfârșit, se țes și întrepătrund povești reale cu cele din lumea nevăzută. Semnele și hazardul sunt cheia unor practici dintre cele mai discutabile. Ava își pusese în minte să-l ceară în căsătorie pe viitorul soț într-un an bisect, folosind o practică validată de o legendă.

Îi plăceau bărbații tatuați, dar nu toți. Nu știa nici ea prea bine ce tip de bărbat, dar trebuia să-i placă „așa cum îți place o culoare, o mâncare, fără să te întrebi de ce." Unul de care să-i placă și cum se spală pe dinți și cum se scarpină și cum miroase când transpiră. Și să asculte jazz. Și Queen. Și rock și punk. Să fie sarcastic și ironic, dar nu prea mult.

Îi plăcea să cutreiere străzile din București, cunoscute de ea, unde casele vechi, locuite sau nu, o tulburau și o făceau să viseze. Deseori, când se îndrăgostea de una, se oprea în fața ei și-și imagina proprietarul, ritmul vieții în casa respectivă, scârțâitul podelelor, mirosul ei, dar mai ales lumina care o inunda prin ferestrele mari, uneori scorojite. De când o cunoscuse pe Ava, Haia trăia în simbioză cu ea, devenise dependentă de povestile ei uluitoare, de caracterul ei schimbător, de nebunia ei care, în egală măsură, o fascina și speria deopotrivă.

O intrigau la fel de mult verva și energia Avei cât și momentele ei de tăcere, apatie, lipsă de vlagă. Pentru Haia, Ava era ca un borcan mare de miere din care să mânanci pe nerăsuflate cu degetele, știind că, inevitabil, după plăcerea acea nerăbdătoare avea să vină un strop de greață, de părere de rău că se înfruptase fără chibzuință.

O poveste minuțios și inteligent construită, un ghem de emoții, întâmplări, legende, practici construite de autoare, Ohara Donovetsky, într-un ritm când alert, când domol, ca o cărare de munte care sfârșește într-o mare calmă, lipsită de valuri, fără urmă de vânt.

La final, o să înțelegeți, sau poate nu, cât sunt de întortocheate căile Domnului. Și mintea omului.