Scrisorile Kiyomei Taira (1)

Opal Mira

Surâdeau ciudat fetele şi băieţii de la etajul superior al clădirii în care lucram, când le spuneam că sunt o persoană solitară.
Din nefericire, era purul adevăr. Uneori mă vizita Stu, arhitectul gay de la numărul 9, şi Napoleon, motanul şchiop care, mereu în căutarea unei femele, vagabonda pe străduţele cartierului din apropierea docurilor. Pe teritoriul meu se furișa mai ales noaptea, împins de parfumul sardinelor King Oscar, pe care i le serveam într-o farfurioară de porţelan, cu bordurile ondulate. Spre disperarea vecinilor octogenari, felina îşi risipea energia chemându-şi jumătatea de pe acoperişurile din ţiglă lucioasă, iar când înceta cu serenadele guturale, decisă să îşi ceară porţia de pește, se dovedea la fel de insistentă ca nebunaticul arhitect Stewart Tanner. Deşi nu-i era uşor să se miște doar cu trei lăbuțe, trubadurul blănos reuşea să se caţere până sus, pe terasă, şi nu se oprea din mieunat, decât dacă-i deschideam fereastra.
Doar ei îmi treceau pragul. Doi amici extravaganți, care-mi aminteau că nu eram chiar singură pe lume.
Totuși, pentru colegii mei, mărturisirile sincere valorau mai puțin decât minciunile spoite cu penelul magic. Fetele, ca între fete, mă priveau cu satisfacția învingătorului; băieţii, mai indulgenţi, îşi dădeau coate, ţâţâind neîncrezători la cuvintele auzite.
-Hai, lasă, una ca tine fără însoțitor? mă înfrunta Affleck, al doilea secretar al Adelynei. Până şi pe vânzătoarea de la “Fish&Chips”-ul de lângă depozitul de mărfuri am văzut-o cu un tip. Unul musculos, căruia îi controla dentiţia de aproape, strângându-l atât de tare, încât dădea impresia că ar fi vrut să îl sufoce.
-Miss Slimehead? hohotea Carla, de la facturare, îndrăgostită lulea de Affleck.
-În persoană! Erau în centru, la statuie.
-Ziua? Cu ea te-ai rușina să ieși în lume înainte de miezul nopţii.
-La asfințit, dar nu pe întuneric. Zona aceea e mereu iluminată.
Darius Pask, pe care Adelyne, luându-l peste picior, îl botezase Affleck, era un tânăr isteţ, cu un master în economie internaţională, obţinut în Elveţia. Îi semăna atât de bine actorului american, încât clienţii care intrau la noi, şi femeile, şi bărbaţii îl fixau uimiți câteva secunde, încercând să înţeleagă ce ar fi căutat unul ca Ben în birourile companiei de transport maritim pentru mărfuri.
Carla îl mânca din ochi şi ar fi fost în stare să sară la gâtul oricui ar fi îndrăznit să-l contrazică sau să-i arunce vreo vorbă nepotrivită.
Eu însă, nu o luam în seamă. Nici pe ea, nici pe idolul său. Eram aşa cum o declaram: o persoană singură, aproape singuratică. Și nu pentru că mi-ar fi plăcut să mă izolez, ci fiindcă, imediat cum îi cunoșteam, oamenii se grăbeau să-și acopere chipul cu măşti, să interpreteze roluri perfide și să mă lingușească până îşi atingeau scopurile.
Cu doi ani în urmă, pusesem punct unei tumultuoase povești de dragoste, o aventură pe muchie de cuțit, care-mi crestase sufletul cu răni adânci, urâte, iar de atunci, neîncrederea deveni unica certitudine cu care-mi tratam semenii. Chiar şi când mi se ofereau ocazii impresionante.
Exagerat de prudentă, hotărâi să nu-mi mai declar sentimentele unui bărbat, oricâte promisiuni mi-ar fi făcut. Şi să nu mai îngădui niciunui străin să-mi remodeleze sinele.
Dar în mare parte, singurătatea îmi era alimentată de programul de lucru, care abia se îndura să-mi dăruiască orele de somn, căci Adelyne ne plătea bine, însă ne voia doar pentru companie.
Până m-am obișnuit cu ritmul furnicarului londonez, am petrecut lungi nopți scormonind luna și stelele, dincolo de veșmântul gros al umezelii înecăcioase. Picotind la marginea terasei, într-un vechi fotoliu cu tapițeria roasă, mă chinuiam să descopăr bolta, așa cum o vedeam în orice anotimp pe coasta meridională de care mă desprinsesem cu săptămâni în urmă. Doar că strădaniile mele nu dădeau roade și, rătăcită în locul acela cu clădiri sumbre, în câteva luni mă transformasem într-un soi de şobolan. Un rozător mândru de mica sa vizuină, între pereții căreia adora să se îndoape cu resturile adunate prin cămară.
Despre Anglia mi se povestise că ar fi o ţară frumoasă. Eu o consideram tristă. Poate din cauza ploilor, poate din cauza canalelor cu ape tulburi sau poate, pur şi simplu, din cauza oamenilor. Abătuţi, încâlciţi în gânduri, disperaţi sau lacomi după câştig, fiinţele cu suflet cald şi conştiinţa lucie își pierduseră zâmbetul. Mi-l pierdusem şi eu. Nu, nu alergam după bogății, nici nu ţinteam să-mi fac un renume; doar întruchipam tiparul unui dezertor sentimental, decis să-și îngroape trecutul… iar în drum spre cimitir, în urma unui sicriu, nimănui nu-i arde să zâmbească.
În biroul Adelynei am intrat într-o joi, după ce-i citisem anunţul pe situl societăţii “A&A”. Sosisem la Londra de treisprezece zile, în căutarea unui viitor. Suma cu care urcasem în avion mi-ar fi permis să-mi plătesc un mic apartament chiar pentru jumătate de an, de aceea, ideea unui job nu mă presa. Totuși, mi-am zis că nu aş fi pierdut nimic să-mi încerc norocul. Aş fi aflat cum decurge un interviu şi aş fi avut primul contact cu un angajator britanic.
Iar norocul mi-a întins o mână. Adelynei îi trebuia exact o persoană ca mine: un orator cu experiență, cunoscător al limbilor europene, dispus să călătorească oriunde și oricând, convingând comercianții că doar societatea sa ar fi oferit excelente soluții pentru depozitarea mărfurilor în tranzit. Însă, lucrul cel mai important, Adelyne căuta un celibatar la dispoziția ei șapte zile din șapte!
Vrând, nevrând, m-am adaptat noii vieţi. Am şi renunţat la multe dintre obiceiurile cu care plecasem de-acasă, deși, cand te adoptă, indiferent în care parte a lumii te-ar învălui, străinătatea te mângâie la fel de rece, cu zgârcenie și silă.
Privită de la etajele superioare ale edificiului modern în care lucram, metropola părea centrul pământului. Un nucleu în continuă fierbere, prin lava căruia clocoteau cele mai inocente filantropii şi cele mai negre păcate.
Tot în biroul de sus, rămâneam uneori şi doisprezece ceasuri. Aplecată asupra dosarelor stufoase, verificam ca textele să fie redactate așa cum mi se ceruse: frazele pompoase, care la o primă lectură ar fi prezentat avantajele acordului încheiat, să împuternicească de fapt societatea să condiționeze și să controleze orice sterlină a clientului beneficiar. Nu făceam nimic ilegal, era o strategie folosită chiar de marile companii, iar Adelyne se declara încântată de eforturile mele.
Patruzeci şi opt de englezi îi duceau afacerea înainte, totuși mă considera unica persoană de încredere. Unica dată de exemplu, în diminețile în care ne reunea să ne comunice planurile săptămânale.
De la primul proiect, atrăsesem carul cu laude. Ca un magnet. Însă vorbele frumoase nu mă mai impresionau. Odată rostite, le lăsam să alunece aiurea, fiindcă nu-mi umpleau golurile afective. Nu-mi alungau nici osteneala când, ridicându-mă de pe scaun, mă clătinam de parcă m-aş fi trezit după o lungă petrecere înecată în alcool. Nici de un pas pe o treaptă socială mai înaltă, nu ţineau; în fond, oricâte complimente ar fi ales ca să mă glorifice în ochii colegilor, a doua, a noua, a nouăzeci și noua zi, toată perioada în care aş fi muncit pentru ea, fiecare dintre noi şi-ar fi păstrat locul în ierarhie, demonstrându-se ceea ce era: Adelyne Willing, director general al companiei “A&A”, Opal Mira, o simplă secretară.

-va urma-

sursă foto: arhivă personală