Scrisorile Kiyomei Taira (2)

Duminica aniversară

Cenuşia dimineaţă de sărbătoare nu promitea nimic deosebit. După o noapte frenetică, încâlcită în vise fără noimă, m-am trezit la fel de singură şi de străină.
Coborând leneșă din pat, m-am oferit oglinzii, încercând să-mi îmblânzesc semnele celor abia împliniți treizeci de ani, cu un subţire văl de fond de ten şi cu o umbră de rimel.
Neaşteptând oaspeți, ar fi fost o minciună prea gogonată să scotocesc prin dulapul cu haine, să mă îmbrac pentru aniversarea în care nici eu nu credeam. Și totuși, fondul de ten îmi era necesar.
Uram surprizele, dar în duminica aceea nu aveam motive de îngrijorare; invitaţii nu mi-ar fi bătut la uşă, fiindcă în clădirea mare de lângă docuri, în afara Adelynei şi a lui Colin, tipul de la încadrări, nimeni nu știa unde locuiesc.
Gândul la bărbatul cu ochii mai albaștri decât turcoazul mă înfioră.
Daaa, pe apetisantul Colin mi-ar fi plăcut să-l am alături, să-mi îndulcească ziua searbădă! Și numai pentru el aş fi ales din șifonier rochia din mătase dantelată, de culoarea picăturilor de rouă. Poate și pantofii cu tocul înalt… doar că mi-ar fi trebuit o tonă de curaj, să-i fac o asemenea propunere.
Când mi se furișa, intrând în biroul Adelynei grăbit, cu mapa din vinilin lipită de piept, privirea Adonisului în elegantul costum cafeniu trezea în mine un amestec de dorinţă, de stânjeneală şi de pasiune, făcându-mă să mă îmbujorez ca o adolescentă.
Sub puterea tulburătoarei emoţii rebele, am pierdut nopţi întregi închipuindu-mă în braţele sale, ca apoi, înfrântă de imposibilitatea de a-mi exprima sentimentele, să-mi impun să-mi caut de lucru ori de câte ori mi se cerea să-l chem la etaj.
Îmbrâncindu-mi nostalgia indecentă în hăul memoriei, am deschis frigiderul.
Goale precum spațiul dintre două planete, rafturile metalice păreau rupte din decorul unei apocaliptice imagini daliene.
Când nu mă prezentam în edificiul cu acoperiș din sticlă, micul dejun devenea o problemă. Mai ales duminica, fiindcă sâmbăta se adunau o mulțime de pagini de verificat și înțepeneam pe scaun până se închideau toate marketurile din cartier.
Și totuși, rătăcit într-un colț al sertarului de jos, mă aștepta mărul verde adus de Stu într-o după-amiază. L-am ridicat cu mişcări lente și i-am adulmecat coaja. Corpul rotund, cu miezul rece, îmi aminti de vacanţele din copilărie. Cele cu bulgări mari şi cu oameni de zăpadă.
Iubeam până la lacrimi perioada aceea şi aş fi renunţat la ani din viaţă, să mă mai pot întoarce o zi în casa bunicilor, abandonându-mă miresmelor de pâine coaptă şi de busuioc uscat.
Cu pulpa fructului zgribulit despicată-n jumătate şi cu gândul la gutuile curioase, aşezate cu grijă de bunica pe marginea ferestrelor, nici nu am perceput zgomotul de pe palier. Doar o secundă, căci Stewart avea modul lui de a-şi manifesta perseverenţa.
-Opal, frumuseţe, sunt eu, Stu! Heeiii, vecinico, grăbește-te, mă ia frigul! Opal, dulceaţă, dormi? Hello, drăguţă, îmi deschizi odată?
Oricât de îngăduitoare mă demonstram când îi auzeam lamentările şi oricât de drag îmi era, insistenţele arhitectului îmi tulburau creierii, stârnindu-mi mereu același impuls: să descui ușa, doar ca să-l trag în casă, apoi să-l îmbrâncesc pe geam, direct în stradă.
-Dumnezeule, cât eşti de zgomotos! Ai putea trezi morţii din cavouri.
-Dacă nu-mi deschideai, love?! Nu e vina mea că te-ai baricadat în hruba asta, iar azi, chiar se dârdâie. Ce… ce făceai, mâncai? Aruncă verzătura, uite ce delicateţe ţi-am luat din patiserie.
Într-o cutie ochioasă, cum numai Stu ar fi putut să aleagă, odihnea un mic tort de ciocolată, glazurat cu şerbet şi fructe de pădure.
-Nu ai uitat, am murmurat, vibrându-mi uimirea.
-Cum să uit, love? Eşti vecina mea preferată de la Unu.
-Sunt singura, Stu, nu ai pe altcineva.
-Serios? Şi dulceaţa din capătul coridorului?
-Dulceaţa din capăt e un… dulce hetero, aiuritule.
-Bine, bine, o spui tu. În realitate, nu o ştie nimeni. Poate nici el, îmi zâmbi, făcându-mi cu ochiul.
Un ceas întreg am petrecut cu arhitectul, vorbind despre iubire, despre trecerea anilor şi despre faptul că ar fi fost vremea să-mi găsesc un partener.
-Hm, chiar eşti pus pe glume. Cine ar accepta să-i încurc planurile? Trăiesc printre hârțoage, umplând cu marfă halele și containerele Adelynei; nu-mi rămâne timp nici pentru mine.
-Atunci, love, poate ar trebui să-ţi schimbi priorităţile. Munca e necesară, te ajută să supravieţuieşti, însă ființa umană înseamnă şi altceva. Suntem în mileniul al treilea, oamenii se nasc liberi.
-Ne naștem liberi, dar ne place la nebunie să trăim ca sclavii, Stu.
-Nu spune asta, Opal. Viaţa e prea scurtă şi, din ce-a trecut, nimic nu ţi se-ntoarce. Clipa e acum; dacă o pierzi, e risipită pentru totdeauna!
Zărind notebook-ul pe canapea, arhitectul îmi aruncă o ultimă provocare:
-Măcar virtual, ai vreun prieten?
-Virtual?
-Da, Facebook, Insta, Twittter…
-Nu, nu m-au tentat niciodată platformele cu avataruri pixelate. Abia suport persoanele reale.
-Love, eu am peste patru mii.
-Patru mii? Eşti sigur că îţi trebuie atâta lume în viaţa ta?
-Doar nu-i invit la masă, sunt amici.
-Amici? Îi cunoşti pe fiecare-n parte?
-Nu. Însă tocmai acesta-i avantajul. Discutăm fără perdea, spunând lucrurilor pe nume.
-Atunci, ori mințiți de îngheață apele, ori vă place să suferiți, Stu, fiindcă adevărul spintecă până la oase.
-Mai bine rănit, decât şters din societate, Opal!
-Dragul meu, victimizarea e în mare vogă; sunt sătulă de văicărerile colegilor. Mereu nemulţumiţi, mereu nedreptățiți. Nici cei mai pricepuţi psihologi nu le-ar face faţă; tu cum suporţi o asemenea gașcă?
-Nu sar toţi din leagănul depresiei, ştii? Şi mă simt bine când îmi împart micile bucurii cu alții. Uite, aşa ca şi cu tine acum.
Nu i-am răspuns, iar după trei minute de stânjenitoare tăcere, l-am condus spre ieşire. Tortul fusese delicios până la ultima felie, însă închizând uşa, am resimţit gustul amar al solitudinii.
Pendula se porni să anunțe amiaza. Terminat șirul celor douăsprezece dangăte, senzaţia apăsătoarei deșertăciuni umane mă supuse şi mai fățarnică gândurilor tulburi.
În secundele următoare, între ticăitul secundarului și sunetul ţiuit al liniştii, începu să se sape o inexplicabilă teamă. Ca atunci când înţelegeam că avea să mi se întâmple un lucru teribil.
Devenisem atât de agitată, încât m-aş fi mulţumit să aud chiar şi unghiile lui Napoleon, zgâriind sticla lucioasă a ferestrei.
Însă pasionalul motan continua să-și ţină serenadele, prin cele mai bizare locuri de pe marginea canalului…

-va urma-

sursă foto: arhivă personală