Scrisorile Kiyomei Taira (3)

Acordul de la Cannes

Gânduri, gânduri, gânduri…
Insistente, confuze, tăioase precum cioburile unei oglinzi în care se privise un demon.
Noaptea coborâse din nou fără stele, cufundându-mă în amintiri și întrebări de început de lume.
Era trecut de zece când îmi zbârnâi telefonul, împrăștiindu-mi-le pe toate.
-Opal, honey, nu ştiu cât te bucuri că mă auzi, dar sunt în al noulea cer. Chiar dacă îți semnalez o urgenţă. Mâine, Kiyoma Taira vrea să încheie acordul. Scoți documentația din seif și o aduci la Cannes. Nu singură, cu Affleck. V-am făcut deja rezervările. Încarci sosia americanului într-un taxi, apoi vă îmbarcaţi spre Nice. La 7:55 e decolarea, însă cunoști regula: trebuie să vă prezentaţi pentru check-in cu două ore înainte. Eu plec din Liverpool mai devreme, dar vă aştept în aeroport. Îmi pare rău, de data asta facem Coasta de Azur fără garderobe de gală. Clienta îmi promisese trei locuri la ceremonia de deschidere a festivalului, totuși nu putem rămâne. Semnate hârtiile, ne întoarcem la Londra. Vom avea mult de lucru.
Mă pregăteam să-i răspund, însă Adelyne îmi zgârie din nou timpanul:
-A, zi-i lui Affleck să-şi scurteze barba; mor de curiozitate să văd reacţia asiaticei! Probabil îl va confunda și ea cu actorul.
Am mormăit un ”bine”, apoi am tras un șut maldărului de haine scoase la prânz din uscătorul de rufe. Vestea îmi căzu pe umeri, mai greoaie decât solitudinea acelei duminici. În pijamale, gata să mă arunc între perne, urmăream rapiditatea cu care zeci de necunoscuţi mă includeau în listele lor de prieteni. Deşi îmi păruse un lucru stupid, acele 4000 de persoane despre care îmi vorbise arhitectul îmi stăruiau în minte, îndemnându-mă să dau startul unui mic experiment: câţi străini ar fi acceptat să mă cunoască în 24 de ore?
La sfârşitul convorbirii cu Adelyne, numărul ajunsese la 164. După numai cinci ceasuri!
-Lumea e singură. La fel ca mine, am murmurat, deprimată de pseudosatisfacţia creată de niște nume aşezate în ordine alfabetică, într-o listă virtuală.
În timp ce-mi trăgeam pantalonii, i-am scris lui Stu un mesaj:
”Mâine dimineață zbor pe Coasta de Azur şi trebuie să iau nişte hârţoage din birou; mă însoțești la docuri?”
Cu sau fără ajutorul său, aş fi ieşit oricum din casă.

---

A doua zi, urcând în avionul lunguieț, mă apucă tremuriciul. Nu-mi place să călătoresc la altitudine. Ori devin claustrofobică, ori mă cuprinde melancolia. Însă turuiala lui Affleck și parfumul fructat al șampaniei oferite la business class mă ajutară să-mi amăgesc neliniștea.
La Londra ar fi trebuit să ne întoarcem marți, dar clientei i se lipiră ochii de torsul tânărului secretar și nu se hotăra să semneze contractul. Cu scuze superficiale, îi propuse Adelynei să i-l ”împrumute” pe Affleck peste noapte, să descifreze împreună clauzele care nu-i sunau limpede.
-Așa evităm eventualele probleme legale, adăugase clienta surâzând.
Adelyne îi ceru un minut, apoi îl scoase pe Affleck din cameră.
Rămase singure, femeia îmi rânji teatral, întinzându-mi platouașul auriu, încărcat cu delicioase praline Ferrero Rocher și Bacio Perugina. Am refuzat-o, motivând un indice glicemic peste normă, și-am început să ordonez filele împrăștiate pe masa din sticlă.
Indiferentă la răspunsul meu, își aprinse o țigară, așteptând întoarcerea celor din hol.
Cu coada ochiului îi zăream chipul pictat în dublu strat de fard și, puțin câte puțin, simțeam zidindu-se temelia primelor reproșuri: Affleck avea doar 27 de ani, ea, probabil vârsta mamei lui, cum îndrăznea să-i ceară Adelynei să-l împingă în patul său? Să condiționeze un acord, șantajând-o cu pretenția aceea idioată? Căci, oricât de serios își exprimase cerința, și un copil ar fi priceput că până dimineață, singură sau împreună cu amantul închiriat, ar fi răsfoit orice altceva, în afara filelor din dosare.
Mă exasperase siguranța respirată prin fiecare por sulemenit, când ne dădu de înțeles că numai de prezența tânărului depindea semnarea contractului care valora un milion de sterline.
În mod stupid, m-am întrebat ce-aș fi făcut eu, dacă în locul femeii ar fi fost un bărbat și Adelyne mi-ar fi cerut același lucru.
Affleck se întoarse în cameră stingher, cu buzele strânse. Nu reușeam să deslușesc ce încerca să-și stăpânească, furia sau rușinea, însă întinse mâna asiaticei, murmurând:
-We have a deal!
Adelyne îmi făcu semn să mergem. Revoltată de scena la care asistasem, mi-am luat servieta de sub scaun și am ieșit fără să salut.
Nu îmi permisesem niciodată să tratez atât de rece un client, dar în cazul acela, am considerat că aveam în față o ființă imorală, un soi de fiară, căreia savoarea vânatului fraged îi dezlănțuia o enormă satisfacție.
Și Adelynei îi străluceau irișii, fiindcă în afara câștigului în bani și a exclusivității de a lucra cu nobila familie Taira, obținuse un loc pe lista marilor societăți europene, care se ocupau de mărfurile în tranzit.
Coborâte la recepție, îmi propuse să cinăm într-un restaurant, în apropierea vechiului port, un loc în care, cum aveam să o descopăr, deși se mânca puțin și prost, se plătea de parcă ai fi consumat un întreg vițel.
-Nu e ”Galvin at Windows”, îmi susură, în timp ce ne așezam la masă, dar au o șampanie excelentă!
Aprecierea consolatoare mi se păru nepotrivită pentru a sărbători cu același pahar și victoria financiară a societății, și sacrificiul trupesc al secretarului, însă mi-am reținut remarca, pentru că Adelyne era șefa mea.
Între două feluri de carne, aranjate în farfurii exagerat de mici, ca să pară porții decente, mă forțam să surâd la glumele-i nesărate, cu gândul mereu la bietul Affleck și la masca de cărămidă a madamei Kiyomi.
Rătăcind prin lume de aproape un deceniu, învățasem să nu mai judec excentricele legături de suflet dintre indivizi. Bărbați mai în vârstă îmbrățișând tinere de 20 de ani, femei iubind alte femei, persoane cu pielea albă, neagră, cu ochi rotunzi sau alungiți, fiecare avea dreptul să-și înfrunte destinul cum credea de cuviință. Însă aș fi blamat până la moarte șantajul emoțional, folosit ca monedă pentru încheierea unui acord. Indiferent de natura lui.
Câteva ore mai târziu, încă mă foiam între așternuturi. Am adormit abia spre răsărit, inundată de gânduri. Insistente, confuze, tăioase ca cioburile unei oglinzi în care se privise un demon…

---

Nu l-am revăzut pe Affleck decât miercuri seară, după unsprezece. Tras la față, îmi bătu la ușă, șoptind că o ura pe Adelyne și că acele opt mii de sterline, promise drept bonus, îi vor aminti toată viața cât valora la 27 de ani.
-Cam cât șampania asta, șterpelită din barul stăpânei Kiyomi, mi-a șoptit, surâzând trist.
-Măcar ești efervescent și ai gust de primăvară, am încercat să-i ridic moralul.
Golită sticla pe jumătate, amantul plătit căzu într-un somn adânc, strângând în brațe una dintre perne. Cum nici eu nu reușisem să mă odihnesc, o noapte înainte, am adormit lângă el, ca doi vechi prieteni.
Dimineața următoare, în avion, folosindu-se de scuza unei dureri de cap, Affleck o evită pe Adelyne și se lipi de mine.
-Te rog să nu povestești nimănui despre Kiyomi, Opal. Laudele repetate ale șefei… marea ei afacere... îmi provoacă sila și îmi întărâtă remușcările, fiindcă mă simt mai murdar decât în copilărie când, la ferma bunicilor, ca să-mi necăjesc sora mai mică, mă tăvăleam cu porcii prin noroi.
-Dacă cineva ar trebui să-și facă un sever proces de conștiință, aceea ar fi Adelyne, nu tu. Însă chiar să nu mă fi rugat, mi-aș fi ferecat oricum gura, Darius, căci nu e treaba unei secretare cu cine-ți răsfoiești capitolele vieții.
-Darius? Știi, de când lucrez la ”A&A”, nimeni nu mi-a spus pe nume. Affleck, Ben-Ben, Frumușelul, tot soiul de apelative de carnaval… niciodată Darius. Ești o persoană bună, dacă îți pasă de cei din jur.
Nu, în momentul acela chiar nu-mi păsa cum îl striga lumea, când apela la serviciile sale. Mă gândeam doar la câte hârțoage ne-ar fi așteptat pe amândoi după sosirea primului vas cu marfă și la faptul că, dacă nu s-ar fi deșteptat din coșmarul melancolic, partea lui de muncă ar fi fost aruncată pe umerii mei.
Ajunși la Londra, Adelyne ne permise să ne odihnim până vineri. Din păcate, nu mă născusem atât de norocoasă să-mi tihnească repaosul, căci pe la nouă, Affleck mă sună, plângându-mi-se din nou că nu și-o putea scoate din minte pe femeia care-l frământase două nopți, în apartamentul cu vedere la mare.
Mai bine de-un ceas m-am străduit să-l liniștesc, inventând când explicații încurajatoare, când motive stupide, fiindcă în clipa în care credeam că argumentele logice i-ar fi liniștit cugetul, începeau să mă cuprindă pe mine îndoielile... și amândoi o luam de la capăt cu văicăreala.
Cu siguranță, Stu mi-ar fi oferit o mână de ajutor, ca de fiecare dată când aveam nevoie, dar făcusem o promisiune în avion și, în afara motanului vagabond, care-mi asculta toate secretele, torcându-mi cuminte în brațe, nu puteam vorbi nimănui. Doar că și în seara aceea, mai îndrăgostită decât generalul francez, felina încă miorlăia pe-acoperișuri, în căutarea Joséphinei.
Terminată convorbirea, m-am ascuns sub pătura moale, afurisind momentul în care acceptasem să fac parte din echipa Adelynei. Însă weekendul urma să-mi pregătească o surpriză și Darius Pask avea să devină tovarășul meu într-o uimitoare aventură. O succesiune de evenimente neprevăzute nici de mine, nici de sosia americanului de la Hollywood, nici de Kiyoma Taira. Un ciclon care, din cauza unor scrisori șterpelite prostește, ne-ar fi aruncat pe toți trei chiar în ochiul vârtejului de aer jilav.

sursă foto: arhivă personală