Sibiu

-”Copil fiind, ȋmi imaginam cӑ sunt un copac, cu rǎdǎcinile adânc ȋnfipte în pӑmântul acesta fertil.
M-am nӑscut la Apoldu de Sus, sat cu oameni gospodari, care ȋntotdeauna şi-au iubit şi respectat pǎmântul. De mic, a trebuit sӑ-mi ajut familia, sӑ particip la munca câmpului şi sӑ mӑ bucur de roadele sale. Parcӑ şi acum simt mirosul acela de pӑmânt negru, un parfum puternic, sӑnӑtos, mai ales după ploaie.
Satul în care m-am nӑscut e un sat de oameni bogați, cu case falnice, construite de saşi, cu zeci de ani în urmӑ. Noi locuim într-o cӑsuțӑ mai modestӑ, la marginea lui, lângӑ livada cu meri.
În adolescențӑ, m-am simțit ca un mӑr desprins din copac şi dus într-o cӑruțӑ, ceva mai departe, în Piața Mare din Sibiu. Un mӑr pe o tarabӑ, printre alte zeci de mere din acelaşi copac, dar totuşi dezrӑdӑcinat şi foarte impresionant.
În Piața Mare din Sibiu, toate clădirile sunt palate: Palatul Brukenthal, cu decorul său baroc, Casa Albastră, Casa cu lei…
V-ați uitat vreodatӑ atent la ferestrele clӑdirilor din Sibiu? Ele nu sunt pӑtrate sau rectangulare; ele au forma ochilor.
Zeci de ochi mă priveau de pretutindeni… Privirea lor e binevoitoare, prietenească chiar. Sibiul e un oraş impresionant, eu m-am simțit extrem de bine acolo, de la început. Mai ales cӑ ȋn Sibiu te-am ȋntâlnit pe tine. Tu, care ai luat mӑrul de pe tarabӑ, l-ai gustat, apoi l-ai aruncat imediat…
Știi…Sibiul e un oraș superb, dar tu eşti mult mai frumoasӑ. Sibiul se fӑleşte cu culorile sale pastel, dar ochii tӑi negri sunt mult mai profunzi. Cred că m-am rӑtӑcit de-a binelea ȋn profunzimea lor.
Zile ȋntregi te-am urmӑrit, am aşteptat pe banca din fața casei tale, sӑ apari la geam. Datoritӑ ție am descoperit strӑduțele ȋnguste ale Sibiului, te-am aşteptat în curtea catedralei evanghelice, de câte ori mergeai acolo sӑ te reculegi…”
-Zi-mi cӑ nu-i adevӑrat! Cӑ e doar literaturӑ aici!
-Ba e foarte adevărat!
-Chiar m-ai urmӑrit prin oraş?
-Da, dar cât se poate de discret. Vezi? Nici mӑcar nu ți-ai dat seama!
-Eşti nebun!… Scuzӑ-mӑ, dar mӑ faci sӑ mӑ simt prost!
-De ce? Datorită ție, mi-am descoperit vocația de fotograf. Am vrut sӑ te am aproape, sӑ te imortalizez mӑcar pe peliculӑ.
-Asta mӑ onorează! Știi cât de mult îți apreciez munca!
-Mi-a fost greu la ȋnceput… cu salariul de asistent social, a trebuit sӑ fac mari eforturi sӑ-mi iau primul aparat. Dacă ai şti câte mere și câți covrigi am mâncat! Dar nu-mi pare rӑu.
-Mӑ bucur!
-Și tot tu m-ai inspirat, când am creat Feeric-ul. Am vrut sӑ arӑt lumii ȋntregi eleganța cu care mergi, fotografiile erau prea statice.
-Deci datoritӑ ție am ajuns eu manechin? Cum de nu mi-ai spus-o pânӑ acum?
-Întotdeauna mi-am dorit sӑ rӑmân discret. Mi-a fost atât de fricӑ sӑ te pierd! În fiecare dimineațӑ mӑ trezeam cu gândul la tine, cu bucuria de a te revedea. Prin tine, am descoperit şi am iubit locurile ascunse ale acestui oraş, strӑduțele cu case colorate ȋn tonuri pastel, chiar şi fabrica de biscuiți la care lucrai şi pe care acum am integrat-o ȋn circuitul prezentӑrilor de modӑ, cu decorul ei surprinzӑtor. Probabil, datorită ție, Feeric-ul este atât de atipic şi de original. Am fӑcut prezentӑri în grӑdina zoologicӑ, pentru cӑ ție ȋți plăcea sӑ te plimbi pe-acolo. Am fӑcut prezentări la bazinul Neptun, unde mergeai tu să ȋnoți. Nici nu-ți dai seama cât de mult m-ai inspirat!
-Exagerezi!
-Hai sӑ-ți mai citesc din jurnal!
-Nu, te rog! Mă faci sӑ mӑ simt prost!
-Păcat! Finalul e frumos! Și nu e despre tine!
-Bine, atunci citeşte numai finalul!
-”Cu timpul, semințele mӑrului aruncat la ȋntâmplare au ȋncolțit şi ȋncet, ȋncet a crescut un alt copac. Un copac ȋnalt și rodnic. Din fructele lui au gustat mulți vizitatori ai Sibiului. Frunzele sale au fost duse de vânt prin toate colțurile Europei. Dar rӑdӑcinile au rӑmas adânc ȋnfipte aici, la Sibiu.
Uite! Chiar acum, un bӑtrânel s-a oprit sӑ se aşeze la umbra sa. Priveşte clӑdirile elegante din jur. Sau poate admira acel grup de fete frumoase, care tocmai a trecut. Sau poate doar deapӑnӑ amintiri…”

sursă foto: Stéphane Dubois