Uitarea binelui

E frig, îmi pare că-i atât de frig
Pentru această zi din an,
Că-mi tremură în mână un covrig,
Pe care-l cumpărase un cioban.

Cu bună voie mi l-a oferit
Acel flăcău, nalt cât un munte,
Zicând: Azi, cel mai nimerit,
E să-ți afunzi cușma pe frunte!

El a plecat, dar a rămas covrigul
Din care ronțăi eu, acum, încet,
Simțind cum mă cuprinde frigul,
Întâi la tălpi, apoi la intelect.

Atâta mi-a rămas de la ăst om:
Ceva material, sub formă de covrig,
Să-mi satur burta, apoi ca să dorm,
Să-l văd în vis, cum tremură de frig.

Până la somn, cu gura încleștată,
Privesc la pâine, albă și puțină,
Gândesc la ființa minunată,
Care-a gonit, rapid, foamea haină.

Covrigul s-a sfârșit. Eu plec
Cu gândul ce se ține scai de mine,
Că încă de acum încep
Să uit pe omul care mi-a făcut un bine.

Îmi pare rău că o să-l uit
Pe cel care cu-a lui ivire,
Cu gestu-i nobil a gonit
Și frig, și foame, și nemulțumire.

Dar al uitării val se-așterne lin
Nu doar pe-această faptă prea banală.
Istorii înglobează și-altele mai vin,
Spre gloria uitării, ce-i fatală.

Sursă foto: pixabay