Un accident cu noroc (I)

Crinolinele femeilor angrenate în dansul săltăreț i se învârteau pe dinaintea ochilor într-un vârtej nebunesc, făcând-o să se întrebe dacă a uitat ea cum se desfășoară astfel de baluri sau dacă se simte, cu adevărat, amețită. Bărbații în frac, cu brațele întinse, preluau din mers mâinile doamnelor și domnițelor, făceau câțiva pași împreună, apoi, le dădeau drumul spre alt partener și, pentru o clipă, fiecare era singur în ringul imens; pe urmă, totul se relua de la început și se învârteau din nou.
Năucă, își croi drum spre hol, cu gând să se așeze pe ceva. Dar holul castelului era uriaș și el, lung în față, lung în spate, fără vreun punct de reper, în afara coloanelor de marmură, ce, parcă, susțineau tavanul înalt cât turla unei biserici. Mici statuete străjuiau intrările în alte camere, probabil, goale. Merse ce merse, apoi, zări în dreapta sa o ușă deschisă, cu o lumină palidă înăuntru. Își făcu elan și intră. Lângă o sobă sculptată, pe un jilț tivit cu aur, o femeie tânără, cu spatele la ea, părea că plânge. Părul șaten îi cădea în cascadă răsfirată peste umeri, unduindu-se ușor, în ritmul suspinelor proprietarei sale. Se apropie încet, observând, în treacăt, o oglindă pe peretele din fața scaunului unde stătea tânăra. Din oglindă, ciudat, ar fi trebuit s-o privească chipul celei care plângea, dar, se văzu cu coada ochiului pe ea însăși. Același păr ca toamna târzie, aceeași ținută, aceeași… rochie.
Convinsă că i s-ar fi părut, mai înaintă un pas. Când să-i vorbească, deși nu-i venea niciun început de dialog coerent în minte, auzi din ușă un glas gros, dar plăcut:
-Aici erai…!
Nu apucă să își dea seama dacă i se adresează ei sau celeilalte, și se trezi, din nou, în sala de bal. Dintr-odată, în mijlocul unul vals, brațele imensului candelabru de deasupra părură că iau locul necunoscutului care-o prinsese în ritmul dansului. Se întind, se alungesc, încearcă s-o acapareze în strânsoarea lor.
O rupse la fugă pe dușumeaua alunecoasă, încinsă de pașii dansatorilor, dădu în fuga ei peste câțiva oameni, se împiedică de un servitor care ducea o tavă din argint, plină de cupe cu șampanie, și căzu, ținând strâns în mână poșeta-plic, cu care plecase dimineață de acasă…

*

-Dulcia… Dulcia, deschide ochii! Mă vezi? o întreba o asistentă, cu cartea ei de identitate în mână, scoasă dintr-o poșetă-plic, de alături. Dulcia, ai avut un accident de mașină; nu pare grav, ar trebui să reacționezi, mă auzi? Copilul e bine, să știi!
„Oh, ăsta-i numele meu, pe mine mă strigă. Ce nume, întotdeauna am…”, apucă să-și spună în gând, urmărind-o cu încetinitorul.
Dar ultimele cuvinte o făcură să vrea să sară ca arsă. Nu-i reuși figura și se lăsă la loc, pe pământul cald încă.
-Copilul…? vorbi deodată Dulcia, cu un glas ce parcă nu din ea ieșea.
Femeia în halat alb o privi mai nedumerită decât cea care primise vestea ce-i descleștase gura. Apoi, știind din experiență că nu era bine să forțeze destăinuirile sau secretele pacienților, îi sprijini brațul stâng de umărul său, o luă de mijloc și o conduse alături, spre ambulanța al cărei sunet asurzitor de sirenă rămăsese pornit.
Dulcia reuși să se urce în spate singură și, întinzându-se pe patul ambulant, întrebă fără vlagă:
-Dar, cum ați aflat de mine? Eu…
-Ai avut noroc cu carul, îi răspunse medicul prietenos, meșterind la un instrument de monitorizat, te-a văzut țața Tia.
Dulcia căscă ochii rotunzi, aproape revenindu-și de uimire, apoi, pentru orice eventualitate, îi dădu încă o dată roată. În jurul mărețelor ruine, în care părea că se adăpostise inconștientă, nu se vedea țipenie de om, nici de gospodărie.
-Dar cum…?
-Ei… Povestea lumii, domnișoară. Țața Tia vede lucruri. Nu știu cum le vede, nu așa, ca mine și ca dumneata, însă, viața ne-a învățat s-o credem pe cuvânt.
-Bine, surâse asistenta, care tăcuse până atunci, n-a fost doar atât. Ne-am uitat și pe camere, după ce ne-a zis să ne ducem, că e un accident la conac. Te-am văzut ieșind din Vâlcea și luând-o spre Zătreni, apoi, am căutat numărul pe radare, dar n-am găsit nimic. Ca și cum intraseși într-un tunel de unde nu mai ieșeai. Cum bătrâna ne zorea, am venit…
-Vreau să merg la bătrâna aceasta, puteți să mă duceți, vă rog? Și-așa mașina e zob, trebuie remorcată, până mâine nu mă pot mișca spre București. Aș vrea să-i mulțumesc și… nu știu, măcar să-mi încarc telefonul. Chiar, îl mai am…?
Doctorul și asistenta se priviră, oprind, în sfârșit, sirena care tăia strident liniștea monumentală a locului. Înțeleși din ochi, i-au luat tensiunea și pulsul, au palpat-o, i-au făcut, pentru liniștea lor, un antiinflamator, pe urmă, completându-și fișele, primul a sfătuit-o:
-Te ducem, o să fie bucuroasă de oaspeți. Cred c-o să și înnoptezi pe meleagurile noastre. Dar numai după ce trecem pe la dispensar. Avem dispensar mare, să faci o radiografie, că pare luxat umărul drept. Ar trebui să porți o orteză, și la noi nu…
-Stați liniștit, n-au spitalele mari, darămite… Orteza-i, oricum, un lux pe care și-l cumpără pacientul, la nevoie. Nu vă faceți griji, improvizez eu ceva până ajung acasă. Atunci, haidem!… O clipă, să văd ce pot recupera din mașină.
Cei doi se mai cruciră o dată de cât de ieftin, cum se spune, scăpase tânăra din ciocnirea inexplicabilă a autoturismului cu o bornă vizibilă, din beton.
Dulcia își găsi telefonul în iarba uscată de soarele scăpătat. Poșeta i-o recuperase, deja, asistenta. Extrase de sub tabla portbagajului căscat ca o gură strâmbă de căpcăun mica geantă de voiaj cu câteva schimburi - se ducea spre Cozia pentru două nopți, unde voia să-și liniștească sufletul în urma unei despărțiri bruște, și ea însăși nu-și putea explica ruta ocolitoare pe care nimerise -, iar de restul, n-o mai interesa acum.
Porniră spre cel mai apropiat sat…

(sfârșitul primei părți)

sursa foto: Timpul Bruxelles