Un român între Est și Vest -pagini de jurnal

Credeam că lumea e mult mai omogenă. Cel puțin în Europa.
Am trăit în Spania aproape un an. După primele două luni, mi-am dat seama că mă înșelasem cu privire la acea omogenitate.
Locuiam în Burgos, un orășel mai la nord, și deja observasem cât de diferiți erau spaniolii.
După alte câteva luni, mi-am dat seama și cât de diferite le erau identitățile, în funcție de regiunea unde se născuseră.
În ultimele șase luni petrecute acolo am locuit cu italieni. Și am realizat din nou același lucru: italienii erau diferiți, chiar ei între ei. Totuși și italienii, și spaniolii, și multele persoane de diverse etnii cu care m-am întâlnit păreau să aibă un fel de adăpost unde se puteau întoarce, un loc sigur în care ar fi fost păziți de nesiguranțele aruncate sau impuse de cei din jur.
Din păcate, nici după ce-am părăsit Spania, eu nu am reușit să-nțeleg cum ar fi arătat sau ce-ar fi însemnat acel ”loc sigur”.
Între timp, am ajuns în Danemarca. O altă cultură, alți oameni, alte obiceiuri și iar speranța că poate aș fi descoperit omogenitatea care credeam c-ar fi existat… cel puțin în Europa. Însă nu am găsit-o nici aici.
Studiile mele sunt concentrate pe business și cultură chineză, dar studiez și limba. În clasă am colegi din diferite țări, majoritatea sunt danezi, iar pentru a ne ajuta unii pe ceilalți, există zile-n care ne adunăm în cafeneaua facultății și conversăm în limba chineză.
Acolo mi-am dat seama, pentru prima oară, de un lucru. Unul la care nu m-am gândit c-aș putea să-l experimentez vreodată.
În mod normal, când cineva din Europa mă întreabă de unde sunt, răspund: din România. Prin ochii colegilor din Danemarca însă, originea mea ar fi asociată unei apartenențe de tip ”ceva Estic”, aproape ”oriental”, aș spune - chiar dacă termenul e ușor exagerat.
Când sunt întrebat de către studenții din Coreea, Japonia sau China de unde vin, după ce le dau același răspuns sunt asociat cu ”ceva Vestic” sau ”Westerner”. Desigur, nu le pot spune că eu de fapt sunt estic, mai ales când vorbesc cu persoane care au trăit și au crescut la Est de Marea Neagră, în țări ca Japonia, China sau Coreea. Nu ar fi drept față de ei.
Și totuși, de aici se naște contradicția: îmi dau seama că vestic nu sunt, fiindcă uitându-mă la colegii mei scandinavi, olandezi, englezi sau germani simt că ei vin dintr-o ”lume diferită”, una construită pe valori pe care încă nu sunt sigur că le înțeleg bine. Pe de altă parte, privesc la cei din Est și realizez că nici ca ei nu sunt. Mai știu apoi, că România se află undeva între Est și Vest.
Astfel, în una dintre zilele petrecute în cafenea mi-am pus pentru prima oară întrebarea: ”Eu, de fapt, de unde sunt? Ce sunt?”
Știu că pentru cei din Vestul Europei niciodată nu voi fi occidental sau vestic, în sensul în care vestic înseamnă de fapt ceea ce ei sunt, nu eu. Pe de altă parte, pentru cei din Asia e foarte probabil să fiu asociat cu ”ceva Vestic”, fiindcă am pielea albă, ochii albaștri… și totuși eu, de fapt nu numai eu, ci noi, românii, ce suntem?
Pusă întrebarea, mi-am amintit cuvintele lui Emil Cioran, legate de blestemul culturilor mici: ”ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simți bine nicăieri?” … ”deficienţele culturilor mici sunt aşa de mari, încât, lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi.”
E puțin probabil că vom vrea sau că vom reuși să fim vreodată ceva ce, organic, dorim să fim; ceva ce vine în mod intrinsec din noi, românii. Și mi-e teamă că suntem - sperând să nu rămânem, o caricatură caraghioasă a Vestului, poate din prea multe puncte de vedere.
Noi, românii, trăim pe meleagurile acestea de ceva vreme, totuși nu avem în ADN-ul istoric apartenența unui spațiu anume, faptul că am venit de undeva (ceva ce slavii par să aibă mai mult), iar asta cred că ne sporește criza de identitate. Și într-un fel, suntem blestemați să ne-o ducem mai departe. (Lucru care se observă bine în muzica anilor 1995-2007).
Pe de altă parte, poate chiar asta ne ajută să ne adaptăm ușor culturilor din Vest: având în noi câte puțin din tiparele existente și un complex bagaj lingvistic mixt!
Poate tocmai noi, românii, suntem ”cei mai europeni dintre europeni”… da, e un frumos vis de-al meu, însă îmi place să cred că speranța, idealul și noul model de transformare culturală a continentului va porni din Estul Europei; chiar din România, de ce nu?!

sursă foto: arhivă personală