Robert Bostan, gr. EE221: Ea

Ne-am întâlnit întâmplător,
Era o zi de toamnă,
Și o priveam eu uimitor,
Ca pe o frumoasă doamnă.

Și m-am apropiat mai îndrăzneț,
În gând mă întreb: „Ce?”
Dar când era în preajma mea,
Mai că era sânge,
Și nu era nici de la frig,
Era de la emoții.

Când mă privea în ochi profund,
Eu nu știam ce să mai zic.
În zâmbete se ascundeau dorințe,
Ce gura nu le-ar fi spus nicicând.
Și sub luna plină erau doar vise,
Dar totul a murit când ea s-a dus.