Sufletul ce-a cântat eternitatea

Chirsanov Florin, EE222

 O, Eminescu, suflet ce-ai cântat eternitatea
 Te-ai stins, dar glasul tău încă răsună,
 Prin codrii fermecați și-n miez de lună,
 Ai sădit versuri și stele-n umanitate.

 Pe lacul liniștit al amintirii,
 Mai tremură din când în când o undă,
 E cântecul ce lumea-l ascultă,
 Șoptit prin valul veșnic al iubirii.

 Copacii plâng, tăcuți, în nemurire,
 Sub teiul care te-a avut odată,
 Iar dorul, ca o mare înspumată,
 Îți cheamă numele-n adâncire.

 Ai fost și ești, în tot ce ne-nconjoară,
 Un astru ce-n veci n-o să apună,
 Un vis al dorului ce tot adună
 Frânturi de dor și lacrimă amară.

 Și poate, sus, sub cerul înstelat,
 Ești praf de stele, șoaptă-n infinit,
 Căci sufletul ce-a scris, ce a iubit,
 Rămâne în veci al vremii împărat.