O viață printre morți. Primo Levi, Mai e oare acesta un om

Există nenumărate motive pentru care omenirea ar trebui să își aplece capul și să cugete la faptele sale. Holocaustul a reprezentat una dintre cele mai crâncene modalități puse în practică de câteva minți bolnave pentru a proslăvi arianismul.

În timpul ocupației germane, între 1941 și 1945, naziștii germani și colaboratorii săi au condus spre o moarte crâncenă aproximativ șase milioane de evrei. O cifră care poate părea de domeniul fantasticului, dacă nu ne-ar sta mărturie miile de imagini și mărturii ale celor care au avut neșansa de a face parte din genocidul evreilor europeni.

Efectele monstruoase s-au resimțit pe mai întregul continent, unde evreii, un popor fără o țară a lor, își duceau traiul obișnuit. O judecare a acțiunilor antisemite, o definire și o catalogare a practicilor de exterminare sau chiar o încercare de justificare a lor, reprezintă o chestiune delicată și ușor de digerat. Râurile de cerneală, orele de documentare video, scuzele sau despăgubirile materiale nu vor putea vreodată să disculpe sau să oblojească rănile adânci ale supraviețuitorilor sau urmașilor.

Ce rămâne în urma urii? Mai sunt oare oameni aceia care au supraviețuit lagărelor de concentrare naziste? O întrebare deschisă pe care o lansează Primo Levi, supraviețuitor al Holocaustului (din lagărul de concentrare de la Auschwitz), în Se questo è un uomo (Mai e oare acest un om). Ceea ce m-a surprins a fost nu doar întrebarea lui Primo Levi, ci întreg tonul cărții. Este o carte descriptivă, introspectivă chiar, mai mult decât o expunere narativă care să judece evenimente. O abordare diferită a memorialisticii și literaturii ce are ca temă sau motiv adiacent Holocaustul. Întreaga narațiune funcționează după principiul întrebării deschise, care reiterează evenimentele traducându-le, repetându-le și interogându-le.

Experiența Holocaustului îl îndepărtează de casă, de familie, de prieteni, de anturaj și îl aduce în imposibilitatea de a-și folosi limba maternă, italiana. Din neputința de asimila, eul va repeta necontenit, până la epuizare. Repetiția se va face preponderent la nivelul visului, într-o stare onirică, aproape perpetuă. Trăirile și poveștile, trecutul și viitorul, forma și conținutul, visul și reveria – cu toate se conturează în mintea prizonierului care nu vrea să își părăsească luciditatea. Progresiv, experiența își caută materialitatea în nevoia de exteriorizare - o dorință arzătoare de a transmite și transpune povestea în mintea și sufletul cititorului.

Companionii săi au fost început să își ascundă amintirile în străfundul memoriei, să trăiască de la o zi la alta, de la o clipă la alta, fără a mai gândi, fără a mai judeca, într-o manieră naturală de apărare în fața suferinței acerbe. Lacunele memoriei le vom observa și textual, în Mai e oare acesta un om, căci uneori narațiunea este întreruptă de lipsa crâmpeielor de realitate din memoria naratorului-trăitor. Apartenența etnică a început să nu mai funcționeze. Întâlnirile din fiecare sâmbătă ale italienilor nu s-au mai petrecut, căci altfel ar fi trebuit să își aducă aminte, iar acest lucru nu le era prielnic condiției:

ar fi început să își amintească și să gândească, iar acest lucru era mai bine să nu se petreacă

Primo Levi, Mai e oare acesta un om?

Liniștea este asociată cu moartea și vine să întărească agonia lui Primo Levi, cel al cărui text este tocmai vocea celor care au tăcut. Vocea lui este cea a colegilor de suferință, a morților, a celor condamnați la moarte pentru eternitate.

Mai e oare acesta un om ar putea fi chiar o transpunere în realitate a bolgiilor dantești. Așa precum Dante se afla în fața dictonului înscris pe cea de-a treia poartă a infernului Abandonează-ți speranțele, tu, cel care intri (Dante, Infernul, III:9), așa se va afla și Primo Levi în fața ușii disperării Lasciate ogne speranza. Limbul lui Primo Levi este unul al deznădejdii și al limitelor umane: cruzime pe de o parte, și rezistență de partea cealaltă.

O culme a lipsei de umanitate pe care evreii europeni au pășit fără voia lor.

Sursă foto: https://medium.com/@pietroscarnera/rediscovering-primo-levi-c8c2143fa9be