159 Frère Alfus I / Fratele Alfus I (Émile Nelligan) – Cornéliu Tocan © (52)

Émile Nelligan par le truchement de Cornéliu Tocan © (52) 159 Frère Alfus I   I   Ce fut un homme chaste, humble, doux      et savant Que le vieux frère Alfus, le moine      des légendes. Il vivait à Olmutz dans un ancien couvent.   Il avait un renom de par beaucoup de landes, Son esprit était plein d’un immense savoir Car la Science lui fit ses insignes offrandes.   De tous bords l’on venait pour l’aimer      et le voir; Son chef s’était blanchi sous des frimas      d’idées Mais son penser restait sur un point      sans pouvoir.   Parmi les grandes paix des retraites sondées, Dès l’aube, tout rêveur il venait là souvent Quand les herbes chantaient      sous les primes ondées.   Il écoutait la source et l’oiseau, puis le vent, Et comme en désespoir de solver le mystère Il retournait pensif toujours vers son couvent.   On le vit se voûter comme l’arbre au parterre. Peu à peu dans son âme une tempête entra Car le Doute y grondait      comme un rauque cratère.   Du glaive de l’orgueil l’humble foi s’éventra Et le vieux moine allait portant      sur ses épaules Les douleurs que l’enfer sans doute      y concentra.   Parfois il se disait marchant      sous les hauts saules, L’index contre la tempe et le missel au bras, Dieu peut-être est chimère ainsi que vains      nos rôles.   À quoi nous servirait ainsi jusqu’au trépas De cambrer nos désirs sous les cilices chastes Et vivre en pleine mort pour un ciel qui n’est pas?   Son cœur confabulait avec des voix néfastes, Le ciel, l’arbre, l’oiseau, la terre étaient joyeux Et le Moine était triste au fond de ces bois vastes.

Émile Nelligan în tălmăcirea lui Cornéliu Tocan © (52) 159 Fratele Alfus I   I   Fu un om cast, umil, blând      și savant Bătrânul frate Alfus, călugărul      legendelor. Trăia la Olmutz, într-o străveche mănăstire.   Avea un renume în împrejurimile multor lande, Spiritul său era plin de o imensă cunoaștere. Căci Știința îi făcu ale sale însemnate ofrande.   Din toate părțile, se venea pentru a-l iubi      și a-l vedea; Capul i se albise sub gerul      ideilor Dar gândul său rămânea pe o chestiune      fără putere.   Printre marile tihne ale singurătăților sondate, În zori, pe deplin visător, venea acolo adesea Când ierburile cântau      sub timpuriile ploi.   Asculta izvorul și pasărea, apoi vântul, Și ca și cum în disperare de a rezolva misterul. Se întorcea mereu pansiv spre mănăstirea sa.   Fu văzut încovoindu-se precum copacul din răzor. Încetul cu încetul în suflet o furtună îi intră Căci Îndoiala bubuia acolo      ca un crater răgușit.   Cu spada mândriei umila credință se spintecă Și bătrânul călugăr mergea purtând      pe umerii săi Durerile pe care infernul, fără îndoială,      le concentra acolo.   Uneori își spunea mergând      pe sub sălciile înalte, Indexul la tâmplă și liturghierul sub braț, Dumnezeu este poate o himeră precum de vane      (sunt) rolurile noastre.   La ce ne-ar servi astfel până la moarte De a ne cambra dorințele sub târsânele caste Și de a trăi în plină moarte pentru un cer ce nu este?   Inima lui confabula cu voci nefaste, Cerul, copacul, pasărea, pământul erau bucuroși. Iar Călugărul era trist în adâncul acestor păduri vaste.

Traducere în vers alb, aspirând la fidelitatea față de original, pentru uzul traducătorilor.

Traduction en vers blancs, aspirant à la fidélité par rapport à l'original, à l'usage des traducteurs.

---

Traductions disponibles: Cogswell.

---