174 C’était l’automne... et les feuilles tombaient toujours / Era toamnă... și frunzele încă mai cădeau... (Émile Nelligan) – Cornéliu Tocan © (62)

Émile Nelligan par le truchement de Cornéliu Tocan © (62) 174 C’était l’automne... et les feuilles tombaient toujours   L’ANGÉLUS sonnait, et l’enfant sur sa couche de douleur souffrait d’atroces maux ; il avait à peine quinze ans, et les froids autans contribuaient beaucoup à empirer son mal.   Mais pourtant sa mère qui se lamentait au pied du lit, l’attristait encore plus profondément et augmentait en quelque sorte sa douleur.   Soudain, joignant ses mains pâles en une céleste supplication, et portant sur le crucifix noir de la chambre ses yeux presque éteints, il fit une humble et douce prière qui monta vers Dieu comme un parfum langoureux.   Et dehors, dans la nuit froide, les faibles coups de la cloche de la petite église voisine montaient tristement, elle semblait tinter d’avance le glas funèbre du jeune malade.   La chaumière, perdue au fond de la campagne, était ombragée par de hauts peupliers qui lui voilaient le lointain.   De belles montagnes bleues une à une se déroulaient là-bas, mais elles paraissaient maintenant plutôt noires, car les horizons s’assombrissaient de plus en plus.   Les oiseaux dans les bocages ne chantaient plus, et toutes ces jolies fauvettes qui avaient égayé le printemps et l’été s’étaient envolées vers des parages inconnus.   Les feuilles tombent et la brise d’automne gémit dans la ramure ; il fait sombre dehors ; mais ces tristesses de la nature, ces gémissements prolongés du vent, ne sont que les faibles échos de cette immense douleur qui veille au chevet du malade que Dieu redemande à la mère...   Onze heures sonnent à la vieille horloge de la chaumière ; l’enfant vient de faire un mouvement qui appelle encore plus près de lui celle qui lui a prodigué ses soins pendant tant de jours et pendant tant de nuits.   Elle approche, défaillante, et écoute attentivement les paroles que le mourant lui murmure faiblement à l’oreille :   « Mère,... dit-il, je m’en vais... mais je ne t’oublierai pas là... haut... où... j’espère... de te... retrouver un jour... ne pleure pas... approche encore une dernière fois le crucifix de mes lèvres... car je n’ai plus que quelques instants à vivre... adieu, mère chérie... tu sais la place où je m’asseyais l’été dernier... sous le grand chêne... eh bien ! c’est là... que je désire... qu’on... m’enterre... Mère adieu, prends courage... »   La mère ne pleure pas ; comme Marie au pied du calvaire elle embrasse sa croix,... souffre... et fait généreusement son sacrifice...   Cependant les feuilles tombent, tombent toujours ; le sol est jonché de ces présages à la fois tristes et lugubres ; dans la chaumière le silence est solennel, la lampe jette dans l’appartement mortuaire une lueur funèbre qui se projette sur la figure blanche du cadavre à peine froid, la vitre est toute mouillée des embruns de la nuit, et la brise plaintive continue à pleurer dans les clairières. La jeunesse hélas ! du jeune malade s’est évanouie comme la fleur des champs qui se meurt, faute de pluie, sous les ardents rayons d’un soleil lumineux.   Que la nature, les bois, les arbres, la vallée paraissaient tristes ce jour-là, car c’était l’automne... et les feuilles tombaient toujours.

Émile Nelligan în tălmăcirea lui Cornéliu Tocan © (62) 174 Era toamnă... și frunzele încă mai cădeau...   ANGELUSUL suna, iar copilul pe patul său de durere suferea de atroce chinuri; abia de-avea cincisprezece ani, și recile vânturi violente contribuiau mult la înrăutățirea suferinței sale.   Dar totuși mama lui, ce se lamenta la piciorul patului, îl întrista și mai mult și îi augmenta, într-un fel, durerea.   Deodată, împreunându-și mâinile palide într-o celestă suplicație, și țintind crucifixul negru din cameră cu ochi-i aproape fără viață,  făcu o umilă și blândă rugăciune care se ridică la Dumnezeu ca un parfum languros.   Și afară, în noaptea rece, slabele bătăi ale clopotului micuței biserici vecine se ridicau trist, el părea să bată în avans dangătul de moarte al tânărului bolnav.   Căsuța cu acoperiș de paie, pierdută în inima câmpului, era umbrită de înalți plopi ce îi voalau depărtarea.   Frumoși munți albaștri, unul câte unul, se derulau acolo, dar păreau acum mai degrabă negri, pentru că orizonturile se întunecau din ce în ce mai mult. Păsările din crânguri nu mai cântau, și toate aceste drăguțe silvii de grădină ce înveseliseră primăvara și vara zburară spre meleaguri necunoscute.   Frunzele cad și briza de toamnă geme în rămuriș; e întuneric afară; dar aceste tristeți ale naturii, aceste gemete prelungite ale vântului, nu sunt decât slabele ecouri ale acestei imense dureri ce veghează la căpătâiul bolnavului pe care Dumnezeu îl cere înapoi de la mamă...   Unsprezece ceasuri sună la vechiul orologiu al căsuței; copilul tocmai a făcut o mișcare ce cheamă și mai aproape (de el) pe cea care s-a îngrijit de el atâtea zile și atâtea nopți.   Ea se apropie, istovită, și ascultă cu atenție cuvintele pe care muribundul i le murmură slab la ureche:   „Mamă,... spuse, plec... dar nu te voi uita acolo... sus... unde... sper... să te regăsesc într-o zi... nu plânge... apropie-mi încă pentru ultima oară crucifixul la buze... pentru că mai am doar câteva clipe de trăit... adio, dragă mamă... știi locul unde mă așezam vara trecută... sub stejarul cel mare... ei... bine ! acolo... doresc... să fiu... îngropat... Mamă, adio, curaj...”   Mama nu plânge; la fel ca Maria la picioarele calvarului, își îmbrățișează crucea... suferă... și își face cu generozitate sacrificiul...   Dar frunzele cad, cad mereu; solul este presărat cu aceste preziceri triste și lugubre totodată; în căsuța cu acoperiș de paie liniștea e solemnă, lampa aruncă în apartamentul mortuar o licărire funebră ce se proiectează pe figura albă a cadavrului abia răcit, geamul e ud de stropii nopții, și briza plângătoare continuă să plângă în poieni. Tinerețea, vai !, a tânărului bolnav a pălit ca floarea câmpului ce moare, din lipsă de ploaie, sub ardentele raze ale unui soare luminos.   Cât de triste păreau natura, pădurea, copacii, valea în acea zi, pentru că era toamnă... și frunzele încă mai cădeau.

Traducere în vers alb, aspirând la fidelitatea față de original, pentru uzul traducătorilor.

Traduction en vers blancs, aspirant à la fidélité par rapport à l'original, à l'usage des traducteurs.

---

Traductions disponibles: Tocan.

---