62 Le cercueil / Sicriul (Émile Nelligan) – Cornéliu Tocan © (19)

Émile Nelligan par le truchement de Cornéliu Tocan © (19) 62 Le cercueil Au jour où mon aïeul fut pris de léthargie, Par mégarde on avait apporté son cercueil ; Déjà l’étui des morts s’ouvrait pour son accueil, Quand son âme soudain ralluma sa bougie. Et nos âmes, depuis cet horrible moment, Gardaient de ce cercueil des grandes terreurs    sourdes ; Nous croyions voir l’aïeul au fond    des fosses lourdes, Hagard, et se mangeant dans l’ombre éperdument. Aussi quand l’un mourait, père ou frère    atterré Refusait sa dépouille à la boîte interdite, Et ce cercueil, au fond d’une chambre maudite, Solitaire et muet, plein d’ombre, est demeuré. Il me fut défendu pendant longtemps de voir Ou de porter les mains à l’objet qui me hante... Mais depuis, sombre errant de la forêt méchante Où chaque homme est un tronc marquant    mon souci noir, J’ai grandi dans le goût bizarre du tombeau, Plein du dédain de l’homme et des bruits de la terre, Tel un grand cygne noir qui s’éprend de mystère, Et vit à la clarté du lunaire flambeau. Et j’ai voulu revoir, cette nuit, le cercueil Qui me troubla jusqu’en ma plus ancienne année ; Assaillant d’une clé sa porte surannée J’ai pénétré sans peur en la chambre de deuil. Et là, longtemps je suis resté, le regard fou, Longtemps, devant l’horreur macabre de la boîte ; Et j’ai senti glisser sur ma figure moite Le frisson familier d’une bête à son trou. Et je me suis penché pour l’ouvrir, sans remord Baisant son front de chêne ainsi qu’un front de frère ; Et, mordu d’un désir joyeux et funéraire, Espérant que le ciel m’y ferait tomber mort.

Émile Nelligan în tălmăcirea lui Cornéliu Tocan © (19) 62 Sicriul În ziua în care bunicul meu fu cuprins de letargie, Din greșeală, i s-a adus sicriul; Tocul morților se deschidea deja pentru a-l primi, Când sufletu-i deodată își reaprinse lumânarea. Și sufletele noastre, din acel moment oribil, Păstrau despre acest sicriu mari spaime    surde; Credeam că l-am văzut pe bunicul în adâncul    foselor grele, Buimac, și devorându-se în umbră nebunește. Așa c-atunci când cineva murea, tată sau frate    consternat Refuza rămășițele-i în cutia interzisă, Și acest sicriu, în adâncul unei camere blestemate, Solitar și mut, plină de umbră, rămas-a. Multă vreme îmi fu interzis să văd Sau să îndrept mâinile spre obiectul ce mă bântuie... Dar de atunci, rătăcitor întunecat al pădurii rele Unde fiecare om e un trunchi marcând    neagra mea grijă, Am crescut cu gustul bizar al mormântului, Plin de disprețul omului și de zgomotele pământului, Ca o mare lebădă neagră îndrăgostită de mister, Și trăit-am în lumina torței lunare. Și am vrut să revăd, în această noapte, sicriul Ce m-a tulburat până la cel mai vârstnic an al meu; Asaltând cu o cheie ușa sa demodată Am intrat fără teamă în camera de doliu. Și acolo, am rămas mult timp, cu o privire nebună, Mult timp, în fața ororii macabre a cutiei; Și am simțit lunecând pe jilava-mi figură Fiorul obișnuit al unei fiare în a sa vizuină. Și m-am aplecat pentru a-l deschide, fără remușcări, Sărutându-i fruntea de stejar precum o frunte de frate; Și, cuprins de o dorință veselă și funebră, Sperând că astfel cerul mă va face să cad mort în el.

Traducere în vers alb, aspirând la fidelitatea față de original, pentru uzul traducătorilor.

Traduction en vers blancs, aspirant à la fidélité par rapport à l’original, à l’usage des traducteurs.