67 Le cloître noir / Mănăstirea neagră (Émile Nelligan) – Cornéliu Tocan © (22)

Émile Nelligan par le truchement de Cornéliu Tocan © (22) 67 Le cloître noir Ils défilent au chant étouffé des sandales, Le chef bas, égrenant de massifs chapelets, Et le soir qui s’en vient, du sang de ses reflets Mordore la splendeur funéraire des dalles.   Ils s’effacent soudain, comme en de noirs dédales, Au fond des corridors pleins de pourpres relais Où de grands anges peints aux vitraux verdelets Interdisent l’entrée aux terrestres scandales.   Leur visage est funèbre, et dans leurs yeux sereins Comme les horizons vastes des cieux marins, Flambe l’austérité des froides habitudes.   La lumière céleste emplit leur large esprit, Car l’Espoir triomphant creusa les solitudes De ces silencieux spectres de Jésus-Christ.

Émile Nelligan în tălmăcirea lui Cornéliu Tocan © (22) 67 Mănăstirea neagră   Ei [călugării] defilează pe cântecul înăbușit al sandalelor, Cu capul smerit, numărând mătănii masive, Și în seara ce vine, sânge al reflexiilor sale Ambrează splendoarea funerară a dalelor.   Ei se estompează brusc, ca în labirinturi negre, În adâncurile coridoarelor pline de halte purpurii Unde mari îngeri pictați în vitralii verzui Interzic intrarea scandalurilor pământești.   Fețele lor sunt funebre, și în ochii lor senini Precum orizonturile vaste ale cerurilor marine, Arde austeritatea recilor obiceiuri.   Lumina celestă le umple spiritul vast, Căci Speranța, triumfătoare, săpă singurătățile Acestor spectre tăcute ale lui Iisus Hristos.

Traducere în vers alb, aspirând la fidelitatea față de original, pentru uzul traducătorilor.

Traduction en vers blancs, aspirant à la fidélité par rapport à l’original, à l’usage des traducteurs.