90 Musiques funèbres / Muzici funebre (Émile Nelligan) – Cornéliu Tocan © (31)

Émile Nelligan par le truchement de Cornéliu Tocan © (31) 90 Musiques funèbres   Quand, rêvant de la morte et du boudoir absent, Je me sens tenaillé des fatigues physiques, Assis au fauteuil noir, près de mon chat persan, J’aime à m’inoculer de bizarres musiques, Sous les lustres dont les étoiles vont versant Leur sympathie au deuil des rêves léthargiques.   J’ai toujours adoré, plein de silence, à vivre En des appartements solennellement clos, Où mon âme sonnant des cloches de sanglots, Et plongeant dans l’horreur, se donne toute    à suivre, Triste comme un son mort, close    comme un vieux livre, Ces musiques vibrant comme un éveil de flots.   Que m’importent l’amour, la plèbe et ses tocsins ? Car il me faut, à moi, des annales d’artiste ; Car je veux, aux accords d’étranges clavecins, Me noyer dans la paix d’une existence triste Et voir se dérouler mes ennuis assassins, Dans le prélude où chante une âme symphoniste.   Je suis de ceux pour qui la vie est une bière Où n’entrent que les chants hideux    des croquemorts, Où mon fantôme las, comme sous une pierre, Bien avant dans les nuits cause    avec ses remords, Et vainement appelle, en l’ombre familière Qui n’a pour l’écouter que l’oreille des morts.   Allons ! que sous vos doigts, en rythme lent et long Agonisent toujours ces mornes chopinades... Ah! que je hais la vie et son noir Carillon ! Engouffrez-vous, douleurs, dans ces calmes    aubades, Ou je me pends ce soir aux portes du salon, Pour chanter en Enfer les rouges sérénades !   Ah! funèbre instrument, clavier fou,    tu me railles ! Doucement, pianiste, afin qu’on rêve encor ! Plus lentement, plaît-il ? Dans des chocs de ferrailles, L’on descend mon cercueil, parmi l’affreux décor Des ossements épars au champ des funérailles, Et mon cœur a gémi comme un long cri de cor !...

Émile Nelligan în tălmăcirea lui Cornéliu Tocan © (31) 90 Muzici funebre   Când, visând la răposata și la budoarul absent, Mă simt chinuit de osteneli fizice, Așezat în fotoliul negru, lângă pisica mea persană, Îmi place să mă inoculez cu muzici bizare, Sub lustrele de unde stelele își revarsă Simpatia spre doliul viselor letargice.   Întotdeauna am adorat, plin de liniște, să trăiesc În apartamente închise solemn, Unde sufletul meu sunând clopote de plâns, Și plonjând în oroare, se dedă în întregime    pentru a urma, Trist ca un sunet mort, închis    ca o carte veche, Aceste muzici vibrând ca o deșteptare de torente.   Ce-mi pasă mie de iubire, de plebe și de-ale lor tocsine? Pentru că îmi trebuie, pentru mine, anale de artist; Căci eu vreau, pe-acorduri de stranii clavecine, Să mă înec în liniștea unei existențe triste Și să văd cum se derulează necazurile mele asasine, În preludiul în care cântă un suflet simfonist.   Sunt unul dintre cei pentru care viața este o bere. Unde nu intră decât cântările hidoase    ale cioclilor, Unde fantoma mea ostenită, ca sub o piatră, Cu mult timp înainte, în noapte    vorbește cu remușcările sale, Și în van cheamă, în umbra familiară Ce are doar urechea morților pentru a o auzi.   Haideți! sub degetele voastre, în ritm lent și lung Să agonizeze totdeauna aceste chopinade mohorâte... Ah, cât urăsc viața și negrul său carilon! Cufundați-vă, dureri, în aceste calme    aubade, Sau mă spânzur în seara asta de ușile salonului, Pentru a cânta în Infern roșiile serenade!   Ah! funebru instrument, clavir nebun,    îți bați joc de mine! Încet, pianistule, ca să mai visăm încă! Mai lent, pardon? În șocuri de fierătaie, Mi se coboară sicriul, în îngrozitorul decor Al osemintelor împrăștiate pe câmpul funeraliilor, Și inima mea a gemut ca un lung țipăt de corn!...

Traducere în vers alb, aspirând la fidelitatea față de original, pentru uzul traducătorilor.

Traduction en vers blancs, aspirant à la fidélité par rapport à l’original, à l’usage des traducteurs.