Eu, omul / Moi, L'Homme – Amalia Achard (3) – II Grand prix de poésie „Wilfrid Lucas”
| Amalia Achard în propria sa tălmăcire Eu, omul Eu mă sfădesc, vulgară, cu gândurile mele și liniștea de-afară mă ceartă c-o-ntrerup când lumea asta pusă așa frumos sub stele își trage noaptea caldă de vară peste trup. Și-atuncea tac umilă în fața măreției – căci ce sunt eu în lume ca să mă cred ceva? Nimica nu mai cuget și pradă cad beției de-a ști că sunt infimul unui sublim, cumva. Și lunii-i zic: stai, lună, cu mine-n astă noapte și spune-mi, cum vezi omul din cerul tău, mereu, îl vezi hidos cum este la suflet și în fapte, sau cum se vede el – un sfânt frumos, un zeu? Și ierbii-i zic: stai, iarbă, cu mine și veghează și spune-mi fără jenă, ce crezi tu despre om? Când el, doar cu venin pământu-ntreg tratează, cum poți rămâne moale sub pasul lui diform? Un fluture, pe lampă venind să-și ardă-aripa, cu mâna îl alung și-ntreb așa-ntr-o doară: dar tu, efemeridă, în viața ta cât clipa avut-ai timp să suferi de-a omului ocară? Și nimeni nu-mi răspunde, că toate-s îndeajuns de sus de-orice întrebare ce-mi vine mie-n gând și cosmosului însuși nu-i pasă de răspuns și-n noapte, rușinată, eu, om, adorm plângând. | Amalia Achard par son propre truchement Moi, L’Homme Je me chamaille avec mes plus vilaines pensées Pendant que le silence, dehors, étend sa paix Quand sous les mille étoiles, divinement posée, Pour se couvrir, la terre attrape une nuit d’été. Je suis sans voix devant cette harmonie car qui Serais-je pour oser croire être quelque chose ? – Soudain je me prélasse à ce miracle exquis D’être une part infime d’un cosmos grandiose. Et je supplie la lune : passe avec moi la nuit Et dis-moi, quel reflet a l’Homme dans tes yeux, Le vois-tu tel qu’il est, hideux, l’âme noircie, Tel qu’il s’imagine – un saint, un ange, un dieu ? Puis j’interpelle l’herbe : veux-tu que nous causions ? Dis-moi honnêtement, de l’Homme, que penses-tu ? Quand il pollue la terre de son amer poison Comment restes-tu si tendre sous son pied biscornu ? À un papillon venu se cramer l’aile à ma lampe En le chassant d’une main, je pose une question : Et toi, pour qui la vie fut déjà insolente, Eus-tu le temps d’apercevoir nos abjections ? Personne ne répond, ni se soucie d’une once Du moindre émoi venu perturber mon esprit, Et même l’univers s’en fiche de la réponse Et l’Homme que je suis cherche le sommeil, contrit. |
Publicat în Ponts culturels Québec-Roumanie
Nicio persoană nu a recomandat încă
Recomandă acest articolCategorii: Ponts culturels Québec-Roumanie
Etichete: revista-timpul-quebec, Québec, poésie, poème, français, roumain, franceză, poète, poezie, poem, Amalia Achard, Franța, Ponts culturels QRM, poetă, română, France, poétesse
Răspunsuri
Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.
Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.
După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.