Îndoieli / Doutes – © Amalia Achard (4)

Amalia Achard în propria sa tălmăcire Îndoieli poemul ăsta un hohot de râs esențial mi-a scăpat de sub control vorbele trebuiau să rămână germinative în celule vii hrănite cu trup din trupul meu și să aștepte anotimpul ecloziunii nu știu din ce-i făcută personalitatea mea cea mai profundă și de ce narațiunea nu mi-e posibilă decât în mod fragmentar când eu în viața mea mă simt întreagă și orice întâmplare mi se-așează cuminte în povestea deja imaginată nu știu de ce ezit să-mi impun un conținut pe gustul meu când nu-mi cere nimeni socoteală nici de posibil nici de imposibil poate că mă auto-exilez din rândul celor care știu când e momentul să spună că viața e frumoasă poate mi se pare că punctul meu pe i e mai pocit decât punctul pe i al altora dacă nu cumva îmi tremură mâna când scriu numai de frica de mine…

Amalia Achard par son propre truchement Doutes   ce poème un éclat de rire essentiel m’a échappé les paroles auraient dû rester germinatives dans des cellules vivantes nourries de corps de mon corps et attendre la saison de l’éclosion   j’ignore de quoi est faite ma personnalité la plus profonde et pourquoi ma narration n’est possible que de façon fragmentaire quand dans ma vie je me sens entière et que chaque évènement s’assoit sagement dans l’histoire déjà imaginée j’ignore pourquoi j’hésite à imposer un contenu à mon goût quand personne ne me demande des comptes ni sur le possible ni sur l’impossible   je m’autoexile peut-être de ceux qui savent quand il faut affirmer que la vie est belle j’ai le sentiment peut-être que mon point sur le i est plus hideux que le point sur le i des autres si ce n’est seulement que par peur de moi que ma main tremble en écrivant...

Ilustrație: Îndoieli, sculptură de Ilan Averbuch, 1994-95, din lemn, piatră, oțel, plumb. Expusă la Muzeul Herzliya, Israel.

lIlustration: Doutes, sculpture d'Ilan Averbuch, 1994-95, en bois, pierre, acier, plomb. Exposée dans le musée Herzliya, Israël.