Povestea celor două nuci prietene

         Soarele era din ce în ce mai delicat și nu mai reușea să pună stăpânire pe pământ, iar vântul sufla cu o putere tot mai mare. Din când în când, câte o ploaie răcoritoare, chiar rece, venea să amintească faptul că vara se îndepărta tot mai mult, lăsând în urmă zilele fără griji, de bucurie deplină.

         Două nuci, cocoțate în vârful unui nuc impunător, se uitau cu admirație la copiii care treceau cu ghiozdanele în spate pe sub nucul cu pricina, chicotind și împingându-se uneori, alteori plângându-se de câte ceva: „că învățătoarea nu a observat că s-a străduit să facă lucrarea cât de bine a putut”, că profesoara „n-a înțeles că nu a avut timp suficient să se pregătească pentru că a trebuit să o ajute pe mama”, că „unul dintre colegi nu a înțeles că nu se simțea bine și pretindea să se joace și să râdă ca altădată”. Nucile nu se confruntau cu toate probleme acestea de copii și erau foarte fericite de asta, dar le ascultau cu o curiozitate nesățioasă. Uneori le trecuse prin minte că le-ar fi plăcut să fie și ele copii, niște fetițe pe care mama le îmbrăca la fel, cu rochiță roz cu fundă în partea stângă, cu o cordeluță cu o floare mare, tot roz, într-o parte, cu ciorapi albi și cu pantofi de lac de culoarea florilor de cireș pe care le observaseră în primăvară la vecinul lor cireș, două fetițe așa cum le-a fost dat să vadă trecând într-o zi pe sub marele nuc în care ele se simțeau acasă.         

          Dorința asta a lor le venise într-o zi când vântul a început să sufle cu o putere mai mare și, ca și cum nu ar fi fost destul, a adus cu el o ploaie rece. Deși nucile aveau și ele haina lor verde, întinsă și lucioasă, ca să se scurgă picăturile de ploaie de pe ele cu ușurință, aceasta li se crăpaseră în ultimele zile și ele începuseră să se ude. Din când în când, mișcările pe care le provoca vântul nemilos, le făcură să nu se mai simtă în siguranță pe creanga aceea pe care se știau dintotdeauna și pe care stătuseră confortabil până atunci. 

          Nesiguranța lor crescuse în momentul în care au început să le vadă pe unele dintre numeroasele lor vecine căzând pe covorul ruginiu pe care toamna îl așezase sub nuc și care era chiar demn de admirat, de o frumusețe ispititoare. Au încercat să le vorbească acestor surori, dar ele nu erau prea vorbărețe, însă erau de înțeles. Le treceau și lor prin minte o sumedenie de întrebări, nu aveau vreme de pierdut cu discuții inutile cu vecinele lor care stăteau în siguranță încă, în vârful copacului. Trebuia să se gândească la siguranța lor, la ceea ce le aștepta și la cum să se protejeze de pericole.

          Nucile erau destul de îngrijorate și tristețea le spori când văzură trecând copiii pe sub nuc, în drumul lor spre școala care îi aștepta cu ușile larg deschise, cu cizme de ploaie în picioare și cu umbrele, căci părinții lor îi îmbrăcaseră ca să nu se ude, să nu răcească. Acuma chiar îi invidiau cele două prietene. Ar fi vrut și ele să aibă părinți care să le poarte de grijă și care să le cumpere umbrele, cizme de ploaie, haine mai groase, ca să nu se răcească stând în frig și în ploaie. Nici nu își terminară gândul, că una dintre cele două se dezlipi de pe creanga pe care stătea și își luă zborul spre covorul care o aștepta sub nucul bătrân. 

         Fiind prietene de nedespărțit, care își împărtășeau toate gândurile și preocupările, își promiseseră că, de va fi să cadă una dintre ele, îi va spune și celeilalte la ce să se aștepte. Însă, cum căzu prietena, în urma unei adieri de vânt neașteptate, se dezlipi și cealaltă nucă de creanga pe care stătuse așa de bine, fără să mai aibă timp să întrebe sau să asculte ce spune prietena. Se lăsă și cea de a doua nucă în voia vântului care o purtă puțin prin aer și o lăsă mai apoi pe covorul cel moale de frunze, nu departe de prietena sa. Nu era rău! Cel puțin, noua lor stare nu le luase chiar totul. O umbră de mulțumire le însufleți pe amândouă și primiră dintr-o dată curaj să înfrunte o situație nouă care li se ivise în viață. În fond, cugetară ele, viața este plină de surprize, nu întotdeauna plăcute, dar este important să avem curaj să le înfruntăm pe toate.

          Când își terminară gândul, se auzi sunetul clopoțelului care vestea ieșirea copiilor de la școală, un sunet care nucilor le era familiar, pentru că au trăit cu el o bună perioadă de timp. În câteva minute, se iviră o mulțime de copii veseli care se îndreptau spre casă, singuri ori însoțiți de părinți sau de bunici. Unul dintre copii, care se întorcea singur spre casă, zărește cele două nuci căzute pe frunze cu hainele lor aproape pierdute. Foarte mulțumit, le ajută să și le lepede, căci deveniseră deranjante pentru nuci și urâțele, apoi le luă în mână și le vârî cu grijă în buzunarul hainei pe amândouă. 

          Fără să spună un cuvânt, cele două nuci prietene se îmbrățișară. Îi mulțumiră lui Dumnezeu că le-a lăsat împreună, apoi jurară, tot în gând, că vor fi destul de curajoase ca să înfrunte orice primejdie, pentru că prietenia lor, de care Dumnezeu nu le privase, le dădea curajul de care aveau nevoie. Știau acum că nu au trăit degeaba și că această prietenie le va fi mângâiere în orice primejdie.