Tombola de cuvinte (partea întâi din setul 4)

OMUL DIN VÂRFUL DEALULUI

Cât de mult contează ceea ce credem noi și ceea ce se spune? Dacă adevărul e făcut așa din plastilină, noi unde ne plasăm în raport cu el și cât ne poate influența? Mă gândesc de ceva vreme la cum s-ar putea ajunge la calea perfect dreaptă către starea pură a unui om din a cărui minte să iasă un izvor de... orice. Orice lucru bun și care contează, orice idee ingenioasă și ascuțită. Desigur, poate un așa om nu ar avea cum să gândească orice idee sau orice plan, dar când ar face-o, aceasta ar curge.

Oare e vorba aici de înțelepciune obținută prin experiență continuă, suferință și expunere la scenarii care necesită adaptarea sau e mai mult ca un proces de distilare a potențialului deja prezent în individ într-un instrument perspicace? Cum s-ar ajunge la un nivel așa înalt de spart pahare intelectuale? Să fie nevoie să fim aruncați în stradă și luați din plin de lume, de viață, de orice? Să trebuiască să ne refugiem ani de zile pe o insulă, pe un munte, într-o cabană neatinsă de alt suflet până lemnele din pădure au fost arse, iar focul personajului nostru e destul de puternic să supraviețuiască întunericului tuturor întrebărilor fără răspuns? Cultivăm un om din ăsta în seră sau e de fapt anomalia pe care așteptăm să o punem în ramă și să o afișăm la televizor ca poate-poate, să o urmeze mai mulți astfel de divergenți? Cu siguranță, creația unui om, unui monstru frumos ca acesta ar presupune muncă titanică, iar pentru mulți care ar încerca, muncă de Sisif, dar merită pierderile care ar apărea pentru a ajunge un Atlas?

Un astfel de om nu s-ar mai vedea pe el însuși sau nu ar mai vedea lumea din jurul său? Poate ar fi un om atât de mult trecut peste limitele trupești încât ar deveni semi-transparent, o armă a Universului care să fie doar folosit cu plăcere, eventual distrus cu intenții bune, extra-altruist și devotat umanității sau unui mai mare scop pe care nu l-am putea întrezări. Poate s-ar vedea doar pe sine, iar restul lumii ar fi uitat, astfel încât ar deveni prin concentrare a propriei persoane o gaură neagră din material spiritual. Dar atunci, s-ar mai raporta la lume? Dacă unui om ce privește doar în interior i se spune că e lunatic, măcar aude? Dacă ar fi așa, un supraom, din lipsa altei denumiri mai puțin... ștampilante, ar fi cel care ne este superior și prin gândire și simțire, deci ar fi afectat de asemenea aruncări de bumerang?

SFAT DE LA ELSA – LETTING GO?

Când mă gândesc să renunț la ceva îmi vine în minte o ilustrație văzută mai demult, un desen cu un miner care se oprește din minat exact când era pe cale să dea de aur. Dau vina adesea pe ilustrația respectivă pentru greutatea pe care o am când vine vorba de renunțat la ceva, simplul act to let go mi se pare ca un pariu, iar riscul de a da cu banul și apoi a realiza că am renunțat la ceva prețios mă înspăimântă. De asemenea, îmi stă în caracter ca odată ce îmi înfig coarnele cu adevărat în ceva să trebuiască să le scot fie distrugând obiectul, fie rupându-mi coarnele încăpățânării.

Ce pot să zic totuși, e că ambiția și încăpățânarea arată bine împreună din câte am văzut până acum, iar munca dusă până peste hotarele standardului aduce de cele mai multe ori mulțumiri. Cu toate acestea, chiar și pentru firi ca mine, sunt și momente în care renunțarea ar fi acțiunea potrivită, doar că niciodată nu pot să disting momentul perfect pentru a da drumul pietrei pe care o tot car și degeaba. Când devine ceva pur și simplu degeaba? Cum separ încăpățânarea pură de perseverență și când devine o perioadă mai seacă în ce privește rezultatul o fundătură?

Și am tot auzit că renunțarea nu e ceva bun, că a renunța e ca și cum ai arunca speranța și reușita, adevăratul eșec fiind provocat de asta. Dar, dacă nu renunț, pot măcar să mă las păgubașă? Nu trebuie să renunți la o pasiune pe vecie, dar în războaie știam că trupele se mai retrag pentru a se regrupa. Nu e mai sănătos să iei un pas înapoi și să revii la o pasiune într-un alt timp și înconjurat de alte circumstanțe? Plantele nu renunță când se veștejesc, ele își revin când sunt îngrijite de un mediu prielnic.

EVA ȘI ADAM?

Un om neserios și extrem de inteligent a spus odată două chestii care mă interesează să le pitrocesc în momentul de față. Adică, desigur, el a spus mult mai multe, nu în filmele sale fiindcă nu aveau replici, dar probabil în viața de zi cu zi: Charlie Chaplin.

Making fun is serious bussiness și A man is what a woman makes him and a woman makes herself. Și nu, motivele mele sunt pure, nu am scos acest ultim citat doar pentru că mi-a crescut speranța în omenire cu 27% când l-am citit. L-am și recitit de câteva ori să mă asigur că a) Charlie Chaplin nu făcea mișto de mine și de fapt mai urma ceva misogin și b) nu era de fapt un citat al vreunei feministe contemporane. Bucuria doar a continuat să crească. Primul citat ar merge de epitaf, îl salvez în „notes” undeva și îl printez, îl închid într-un seif și pun parola să fie o combinație de ani ai domniei lui Vlad Țepeș și vârsta lui Iliescu, nimeni nu va ști, dar nu sunt sigură că am voie să introduc atâtea cifre. Oricum, al doilea citat, și asta o să sune bizar pentru că da, iar încep cu interpretările religioase, iar pentru cineva care nu prea se asociază cu religia asta e într-adevăr o ciudățenie fixistă și un laitmotiv obsesiv. Mai știți cum Adam a făcut-o pe Eva din coasta lui și a rămas săracul incomplet și de asta își tot caută jumătatea pe Tinder? Ei bine, aș zice că mai știu eu, dar nu eram acolo, am primit doar procesul verbal, deci așa o fi fost, iar acesta spune că femeia are la rădăcină coasta bărbatului, e făcută din el. Ce ironic atunci să citesc acest citat care spune că femeia se face pe ea însăși, iar bărbatul e făcut de femeie. Îmi place teoria, deși trag mai mult spre egalitarism și biologie simplă, și oare cum reușește un om să ajungă la o astfel de concluzie?

Aud niște sirene în distanță, mormăieli nemulțumite, huiduială în rândurile din spate, v-aș ruga să părăsiți sala și să mergeți înapoi în Evul Mediu dacă aveți de gând să puneți Zidul Misoginului între ce am de spus și partea aia a creierului care se ocupă cu înțelegerea mesajelor scrise. Așa, e ușor de spus, ca bărbat, că *ahem* bărbatul e superior, capul familiei, filosoful suprem, omul complet, unitatea societății etc. dar pe bărbat cine îl face? Pe bărbat cine îl educă? Bărbatului cine îi arată că forța brută (epoca de piatră much?) nu e răspunsul în zilele noastre? În alte cuvinte, bărbatul trăiește înconjurat constant de un consiliu feminin care îl manevrează până învață ce și cum, iar femeile, făcute de femei, educate de femei, sunt aruncate ca zarurile într-o lume pentru a dicta viața bărbaților  întâlniți.

Desigur, nu caut aici să minimalizez rolul bărbatului în societate, să creez vreo societate anti-masculinitate, să spun că nu, poveștile se înșală, pe fratele lui Litovoi nu îl chema Bărbat, ci Femela Alpha, să cânt despre Traiana și Decebalette o melodie intitulată God is a woman. Nu, nu exagerez așa, nu e nevoie. Ce trebuia subliniat odată cu realizarea din citatul cheie era că ok, crește numărul femeilor de pe glob, deci femeile preiau puterea, e ăsta semn de apocalipsă? Când crucile se întorc cu susul în jos e de rău, deci dacă ajunge femeia să facă bărbatul, ce facem? Mai importat, no offence, dar de ce God e tipul și Satana femeia? În alte știri, se anunță o proliferare a scriitoarelor și a IT-iștilor, rămâneți la curent cu lumea ideilor pe viitor, vor apărea schimbări.