Confesiune la vreme de toamnă

Daria Roșu
0

Îmi cercetează toamna ființa cu-amănuntul
Și-așază-n ea răbdarea și calmul îngeresc
Pe care le aduce cu sine în panere
De dor și mere coapte, de har nepământesc.

În frunze-adună soare și-n suflete căldură,
Mă poartă printre codri de amintiri târzii,
Vânzându-mi o secundă de fericire pură
Pe o eternă jale pierdută-n poezii...

Misterul existenței mă pierde-adesea-ntr-însul
Și-mi cere să-i fac față, eu, pui de om firav...
M-aruncă-n jocul aspru al luptei pentru bine
Și face din greșeală un permanent morav.

Dar toamna mi-e un templu în care văd iertare,
Speranță și lumină, avânt copilăresc,
Îmi ia și-mi dă de toate, jertfindu-mă pe-altarul
Sacralității vieții; mă face să trăiesc.

Nostalgică-n simțire, pornesc la pas cu timpul,
Iar orele mi-s scurte, dar nu am pic de teamă;
Mă-mpinge de la spate o adiere blândă,
Iar eu zâmbesc tăcută, gândindu-mă că-i toamnă...

Sursa imaginii reprezentative: https://ro.pinterest.com/ 

Publicat în Cultură, Literatură

1 persoană a recomandat

Recomandă acest articol

Răspunsuri

Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.

Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.

După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.

Autentifică-te