Feerie de iarnă

Cad fulgii cântându-și durerea, Cu glasul și sufletul mut, Se pierd prea devreme în haos Și pier chiar la primul sărut.  E vreme de iarnă și-i bine, Crăciunul iar bate la uși,  Copiii recită colinde, Frumoși, și candizi, și supuși.  Se-apleacă omătul sub ghete C-un aer atât de smerit, În case plutește magia, Iar focul trosnește mocnit. Potecile par pustiite, Lipsite de chiot și griji... Un câine-și mai lasă doar urma Cu pașii lui leneși și triști.  Crăciun e în suflet și-n minte, Iar cerul străluce mai tare; Nu-i timp pentru ură și pizmă,  Ci dragoste de sărbătoare.  Mai cad și acum fulgi în noapte... Pământul întreg este nins, De gene sunt prinse dorințe, Iar focul în vatră e stins. 

Sursa fotografiei: https://www.tablouri-de-vis.ro/