Hyperion

Noaptea nu e un moment în care să te pierzi. Nu e pașnică, nici liniștită, nici măcar silențioasă. Are voce slabă de foc pâlpâind și de șoapte amare, iar ecoul îi răsună a pustiu sălbatic care abia așteaptă să înhațe pe oricine se aventurează dincolo de coșmaruri.

Nimeni nu știe asta mai bine decât ea și nimeni nu iubește noaptea mai mult decât ea. Regatul pe care îl vede din camera sa din vârf de munte este al nimănui noaptea, căci locuitorii se adăpostesc în case și se roagă, și se roagă, și se roagă. Dar nu pentru dânsa. Oh, nu pentru ea! Nici pentru pace, nici pentru soarele ce răsare mereu, cu sau fără mătăniile lor, în fiecare dimineață. Se roagă pentru ca noaptea să îi cruțe.

Urletul unui lup se aude undeva, în depărtare, spulberând-o din gânduri pe preafrumoasa fată. Își strânge mai bine halatul din mătase în jurul trupului și, mergând încet ca și cum ar putea distruge blestemul întunericului, se așează pe pervazul rece. Nu a înțeles niciodată de ce se spune că stelele ascund dorințe moarte sau că lumina este atât de înșelătoare încât lumea preferă să se ascundă ca o lașă în neant.

Dar în întuneric te dizolvi de parcă nici măcar nu ai existat, gândește fata, lipindu-și chipul de fereastră.

Raze argintii o mângâie plăcut pe obraji. Le permite să o atingă, simțind cum noaptea îi șoptește vorbe dulci, la fel cum o veche prietenă i-ar povesti ce păcate a mai făcut. Dar nu asta vrea ea. Dar nu asta așteaptă ea și nu cu asta se consolează. Dar le permite razelor să o atingă. Să o ademenească.

-De ajuns, spune ușor, iar ele se retrag.

Își ridică privirea spre cer și îl vede. Normal că îl vede, căci strălucește cel mai puternic.

Noaptea este puterea sa, alimentată veșnic de el. De Luceafăr.

-Bună, tată! suspină ea și zâmbetul i se ivește pe chipul scăldat în lumina întunericului.

Vede cum Luceafărul licărește subtil, în semn de răspuns.

Știe ce gândește tatăl ei, zeul înveșmântat în astru. Cheamă-mă, scumpo și am să vin! Să nu cumva să uiți sau să nesocotești asta!, i-a spus El odată.

Fata deschide geamul, aerul mânios întâmpinând-o și, fluturându-i părul brun, îi îngheață pomeții și buzele. Simte mirosul sărat al mării ce se agită la poalele muntelui.

Un val se sparge de o stâncă, iar glasul fetei răsună de la fereastră ca al unei muze în noapte:

- Cobori în jos, Luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă și în gând

Și viața-mi luminează!

Știe că o ascultă. Vede cum se lasă rapid în mare, ca și cum vorbele sale ar fi cea mai mare poruncă pentru El, liniștind valurile zbuciumate. Se ridică din ape și, ajungând în camera ei printr-un salt divin, îi zâmbește cu nonșalanță. Chipul îi este luminos, ochii de smaralde au, de asemenea, și nuanța seninului, iar pe părul moale îi stă așezată o coroană din aur și pietre prețioase, dar care nu strălucesc mai mult decât El, Luceafărul. Decât tatăl ei.

Se apleacă ușor, jucăuș, spunând elegant:

-M-ați chemat, domniță!

În noapte El e ca un tămăduitor. E ca o lumină arzând.

O îmbrățișează atât de strâns cu brațele puternice, încât are senzația că se va crăpa, precum niște bucățele de porțelan, dar nu îi este teamă, căci știe că El nu va permite așa ceva.

-În părul tău se împletesc cununi de stele, iar pe cerul Meu tu răsari, veșnic mai mândră decât ele.

Fata își înăbușește dorul, căci știe că e împosibil să își dorească ceea ce își dorește în gând, dar nu poate, chiar de încearcă, să alunge cugetele. Tatăl pocni din degete, iar o melodie lentă începe să cânte melancolic de undeva. O prinde gentil de talie și îi apasă o palmă pe pieptul Său, și, legănându-se în ritmul muzicii din surdină, par atât de fericiți. E o dansatoare complet nepricepută, dar Luceafărul ori ignoră, ori nu își dă seamă.

O învârte o dată, iar fata începe să râdă, când halatul lung i se înfășoară printre picioare, încurcând-o. Îl calcă din greșeală pe picior, dar tatăl pare atât de abosrbit de ea, încât îi  zâmbește în continuare.             

Ignoră, realizează amuzată.

O strânge în brațe când muzica se întrerupe, lăsând camera silențioasă și amară. Fata îi surâde. Dar El e divin, e ceresc și în niciun caz nu este păcălit de un zâmbet ce acoperă durere, mai ales durerea ei. Îi ridică bărbia cu un deget.

-Ce s-a întâmplat? o întreabă blând.

O cercetează rapid cu privirea, căutând parcă niște lovituri sau zgârieturi. Oh, dar rănile ei nu sunt vizibile nici pentru ochii cei mai iscusiți, nici chiar pentru Dânsul!

-Nu știu oare, că Tu ești nemuritor, iar eu muritoare? Asta mă apasă, tată! îi spune fata cu glas sfărmat.

Știe cu nu e cu putință să urce la El sau să troneze de-a dreapta Lui, căci lumea este mai periculoasă sus, în ceruri printre zei, decât jos, aici printre lupi. Nu are aripi, nici aureolă, nici animale ce-i vorbesc. Nu are nimic mai mult decât pe sine.

Tatăl stă puțin și o privește, apoi, aplecându-se, o sărută pe frunte. Și dispare.

Iar noaptea se dezlănuțuie aprigă în urma Lui.

***

El se înalță și se înalță, lăsând lumea oamenilor în spate. Aripile Sale cresc, iar căile de mii de ani trec și tot atâtea clipe. Nu privește înapoi, nici nu gândește îndeaproape ce are să facă, nici nu regretă, căci inima Îi e topită, iar sufletul, ars.

Își adună tot curajul, nu pentru că Îi este teamă, ci pentru că simte acum nemurirea ca pe un chin și bate în ușa de aur a lui Zeus. I se deschide imediat, iar Luceafărul îl vede pe regele zeilor stând nepăsător pe un divan brodat în culori deschise. Îi face semn să se apropie, la picioarele lui stând femei goale, mereu gată să-l slujească. Coroana din frunze aurii îi cade pe fruntea albă, iar haina lungă și subțire pe care o poartă îi dă o aliură de înger, chiar dacă nu este unul.

Pășește sigur, apoi își apleacă ușor capul la fel cum face toată lumea în fața lui.

Luceafărul îi zâmbește subtil, știind ce mândru este regele, așa că începe să spună mieros cuvinte scăldate în lumina păcătoasă a triumfiei:

-Tu, cel mai puternic dintre zei, ești izvor de viață și dătător de moarte. Se vor scrie povești despre măreția ta, iar popoarele de peste ani îți vor știe numele și lăudat vei fi în veci, cel mai puternic dintre toți, dar Zeus, pe Mine dezleagă-mă de veșnicie!

Nu îi răspunde, ci doar îl privește cu o sprânceană arcuită, în timp ce o femeie îmbrăcată doar cu un colier din perle și scoici, îi aduce o tavă de argint plină cu struguri și brânză uscată.

-Din haos am apărut, Zeus, și M-aș întoarce în haos, și din repaus M-am născut și Mi-e sete de repaus!

Regele râde, sunetul zguduind camera înaltă.

-Tu, Luceafere, un om vrei să devii și cu ei vrei să te asemeni? Dar nu știi tu oare că pot să piară oamenii toți, că se vor naște iarăși oameni? Ei au doar stele cu noroc și soarte deja scrise, dar noi nu avem nici timp, nici loc și nici nu cunoaștem moartea.

Nu e pentru orice om, ci pentru fiica mea, gândește El.

-Un soare de s-ar stinge în cer, s-ar aprinde din nou un soare și noaptea de ar apune, o nouă noapte ar răsări, mereu sfântă, a doua zi. Toți oameni se nasc spre a muri și mor pentru a se naște, căci ăsta este sensul vieții din totdeauna, Hyperion.

Ochii Luceafărului iau foc. Nu i-a mai spus nimeni pe numele adevărat de la Homer încoace.

Hyperion, îi răsună ca un ecou în minte. Zeul Cerului.

-Dezleagă-mă de veșnicie, Zeus! Aș da orice doar ca să trăiesc de-adevăratelea o oră, apoi să mor. Acolo, în lumea oamenilor, Mă așteaptă cineva pentru care Mi-aș construi aripi din ceară și cu ele aș zbura până la soare și, aștepând cu inima împăcată ca lumina și căldura să le topească, aș muri precum Icar, înecându-Mă în mare. M-aș uita ca Narcis zile întregi în râu și M-aș stinge de durere, nebun de dorința de a-Mi atinge propria imagine. Aș suferi precum Prometeu, cel care a adus focul oamenilor și a fost pedepsit de tine însuți la o veșnicie de chin. M-aș uita în ochii Medusei și aș împietri pe loc, fără să Îmi pese sau fără să Mă gândesc de două ori, dacă ar fi pentru ea.

Luceafărul face o pauză mică și, privindu-l solemn, spune cu o voce ca de tunet:

-Dezleagă-mă de veșnicie!

Și Zeus îl ascultă.

***

Noaptea vine iar și iar fata se uită la cer, așezată pe pervazul rece. Așteaptă. Marea nu se mai agită, lupii nu mai urlă, dar locuitorii tot se roagă, și se roagă, și se roagă. Vântul suflă ușor, crengile subțiri arcuindu-se în timp ce acele brazilor înțeapă lumina grea a lunii.

O bătaie se aude în ușa de lemn al camerei. Și încă una. Pașii fetei o poartă departe de fereastră, iar palma micuță îi zace pe clanță, silind-o să o apese. Și o face. În fața ei stă zâmbitor Luceafărul.

Dar nu Luceafărul, nu, își dă ea seama. Acum e doar tatăl ei fără titlu. Acum e doar tatăl ei fără eternitate.

Are aceeași strălucire în privire, aceelași păr moale, aceași energie și același fler. O îmbrățișează strâns, de parcă ar vrea să oprească timpul și, băgându-și chipul în părul ei, îi șoptește tandru la ureche:

-Am venit la tine, draga mea, ca să mă încălzești, căci în lumea aceea eram nemuritor și rece!